Un film pe care în mod normal l-aș lăsa să treacă așa cum a și venit, pe nesimțite, dacă nu mi-ar fi lăsat acest gust aparte … Un gust pe care vi-l recomand și vouă, pentru a vă obișnui cu el; presimt că el va fin din ce în ce mai prezent în oferta cinematografică a viitorilor ani.
Deși nu e un film de box-office și, aproape sigur, va intra în uitare după ce rețelele (eu l-am văzut pe Netflix) îl vor fi cuibărit în ofertele lor, eu cred că el are câteva ingrediente ce-l recomandă ca material didactic pentru nostalgici și pentru cei care încă mai așteaptă de la filme mișcare, în trăiri, în credințe, în idei.
Cum să vă pot descrie acest gust?
Păi, o s-o fac ca-n predicile bune, în trei puncte.
Un film aseptic din punct de vedere religios/metafizic
Totul este curățat exemplar. Deși avem o poveste care predispune, în tradiția narativă care tocmai apune în acești ani tumultoși, la reflecții pe tema suferinței și la căutarea sau măcar la opunerea unei minime rezistențe în fața tentației de a căuta răspunsuri „dincolo”, de data asta suntem privați de toate aceste (inutile?) zbateri. Lumea din acest film este una în care s-a tranșat deja problema – nu mai e loc pentru dezbateri, pentru dileme, pentru re-evaluări.
Oamenii suferă din greu, dar nu mai privesc în sus, nici în interior, ci unii spre ceilalți. Iar ceea ce îi ajută să înfrunte problemele vieții nu este iubirea, ca dat absolut sau ca expresie a unui ideal – cea propocăduită de religia creștină și după care se perpeleau până nu demult rapsozii –, ci iubirea despre care nu se vorbește, dar care este prezentă toate acele fapte mici, de zi cu zi, dintre oameni care aleg, literal, să rămână împreună la bine și la rău. De aici titlul filmului.
Reformulez, așadar: filmul este aseptic din punct de vedere simbolic. Fără idealuri, fără repere abstracte, fără puncte sprijin în sfera miturilor și simbolurilor: doar fapte concrete. Puteți să le numiți dragoste, în măsura în care le recunoașteți (în absența unor idealuri, să nu vă prind că trișați!).[1]
Ne aflăm în lumea de după pronunțarea verdictului cu privire la transcendență. Nu mai există cale de apel, iar oamenii trebuie să facă față deciziei așa cum pot ei mai bine. Poate că șansa va fi de partea lor, poate că nu. Asta e tot ce trebuie să știm.
Sau, dacă vreți o altă metaforă, ne aflăm pe un câmp de bătălie după ce confruntarea a luat sfârșit, iar învingătorii au făcut curățenie, însă, din respect pentru cei căzuți, nu au ridicat nici un monument de aducere aminte. Nici în onoarea învinșilor, nici în cea a învingătorilor, căci așa este drept. Nimic glorios în acest film: coridoare de spitale, tomografe, săli de așteptare, perfuzii, toate cele de care ne-am dori să nu avem parte niciodată.
Referințele confesionale de orice fel lipsesc; astfel, filmul este corect față de toată lumea. Este vorba de o inclusivitate indusă prin evitarea oricărei concretizări; ca să vă explic cum funcționează (printr-o exagerare, pentru că nu știu cum să o fac altfel), este ca și cum pentru a-i include pe George, Ion și Dyo în Titanic, ai evita să dai nume personajelor care apar în film.
Am zis inclusivitate? Da, și asta …
Cota de inclusivitate regulamentară
Cuplul protagoniștilor, heterosexual, este acompaniat în deplină armonie stilistică și conceptuală, așa cum spune cartea, de unul homosexual. Acesta este portretizat cu duioșie, în tonuri calde, așa cum trebuie.
Este deja o practică obișnuită în filmele contemporane, nu mai e ceva de spus despre ea.
Refuzul mișcării
Filmul se încheie cu exact aceleași imagini cu care începe. Nimic nu s-a schimbat. Acesta este, de departe, cel mai tulburător aspect ce mi-a rămas în minte în urma vizionării: după toate cele parcurse, am rămas, afectiv vorbind, în același loc.
Nu este un parcurs ciclic, e nemișcare. Prin asta filmul, cel puțin așa cum l-am înțeles eu, ne propune o idee, una profundă. Ea este despre felul în care întâmpinăm moartea, dușmanul nostru comun.
Un fel de a privi clipa morții, în sens lumesc-intuitiv o spun, este acela de intrare în nemișcare. Cât timp e viu, omul se zbate pentru multe lucruri, luptă pentru supraviețuire, aleargă, cucerește. Și-a băgat în cap noțiuni nocive precum cele sens, destin, progres, proiect, chemare, moștenire, aventură, viață viitoare. Moartea pune capăt tuturor acestora. Acesta este un gând teribil. Creștinul pretinde că are un răspuns groazei pe care o induce și încearcă să trăiască în comformitate cu el, însă ce-i rămâne de făcut necredinciosului?
Ordinary Love propune un răspuns paradoxal: cum ar fi să îi răspunzi perspectivei Marii Nemișcări cu un refuz al mobilității, adică tot cu nemișcare? Să te oprești chiar tu, înainte să fii scos definitiv din priză: totuși să îți continui funcționarea. Să găsești bucurie în lucruri care nu se mișcă, adică în cele ce nu ademenesc cu promisiuni deșarte.
Într-un cu totul al registru stilistic și ideatic, nuanțată în mod specific, după context, cred că aceeași abordare poate fi găsită și în Leviathan, Manchester by the Sea, A fost sau n-a fost?, Ida, Force Majeure, poate și în Calvary. Mă aștept ca ea să fie tot mai vizibilă în anii următori, chiar dacă filmele cu super-eroi vor rămâne în continuare cele mai profitabile.
În Ordinary Love este zugrăvită nemișcarea în iubire. Repet, pentru că este esențial: nu în iubirea aceea tâmpă, idealizată și făcută să strălucească până al a provoca orbirea unei întregi umanități, cea descrisă de Apostolii Pavel și McCartney, ci aceea de nespus, prezentă în faptele banale ale cotidianului (o prezență metafizică, sugerez eu…). În același timp, toate celelalte sunt uitate, deliberat sau pur și simplu din pricina părăsirii cadrului construit în lumea noastră prin amalgamul de artefacte ale gândirii enumerate mai sus. Nu este vorba de inactivitate, ci de nemișcare, înțelegeți?
Fascinația pentru obișnuit, pentru cotidian, pentru nespectaculos, pentru neglijabil … aceasta este marca înregistată a veacului ce tocmai se așează peste noi, tot mai întunecat. Sau mai luminos, dar asta depinde de poziția pe care ți-ai ales-o tu în peisaj.
[1] Inserez aici observația că este de neconceput un film care să se poată debarasa în limbaj de ceea ce îi este propriu precum apa peștelui, adică de caracterul simbolic al experienței pe care ne-o propune. Dar ăsta rămâne secretul nostru, de aceea îl inserez aici. Pssst!
dyo 