Una din erorile de căpătâi pe care, cred eu, le comitem atunci când evaluăm un domeniu al culturii umane, aplicat unei comunități bine definite și pe o perioadă istorică suficient de întinsă, este aceea de a ne folosi cu precădere, dacă nu cumva exclusiv, de exemplele ilustre, „reprezentative”, culese din sânul acelei colectivități.
Nu contează de ce parte a eșichierului ideologic ne situăm, cu toții părem a fi în consens asupra faptului că starea nației se poate cel mai lesne descifra prin observarea elitelor sale. Plebea e neinteresantă, irelevantă, negiljabilă.
Puțin contează aritmetica elementară, faptul că prin această abordare un număr infim de indivizi este privit ca definitoriu pentru înțelegerea întregului. Un astfel de grup, de regulă elitist, nu poate fi reprezentativ, statistic vorbind, pentru o comunitate; în ridicolul său statistic, el nu este suficient de semnificativ nici măcar pentru a fi alăturat unei marje de eroare decente.
Un exemplu „de manual” îmi pare a fi oferit de materialele întocminte de diverși cercetători pe tema „istoriei gândirii”. Luați orice carte de acest fel și veți vedea un număr limitat de oameni despre care ni se spune că au gândit și cum au făcut-o: ei formează istoria acelui domeniu. Restul, toți ceilalți oameni între care aceștia au trăit și gândit, sunt cei de care ne putem debarasa în evaluarea noastră. Soarta lor este similară cu cea a nefericiților fără nume care mor cu zecile în filmele de acțiune sau în cele de război: nu le știm numele, nu știm dacă va plânge cineva după ei și, s-o spunem pe aia dreaptă, nu ne interesează soarta lor nici cât negru sub unghie. Balast.
Dacă citești istoria gândirii antice grecești, ți se vor lista vreo două duzini de nume ilustre, între care, desigur, îi vei întâlni pe unii ca Socrate, Platon și Aristotel. Cam puțini, dacă ne gândim la faptul că doar Atena număra în perioada ei de glorie peste 250.000 de locuitori. Mă rog, pe atunci doar bărbații aveau voie să gândească (cei liberi, evident), așa că tot ne mai rămân vreo patruzeci de mii de creiere despre care cercetătorii nu ne spun dacă au gândit vreodată ceva.
Eu am mari îndoieli asupra faptului că acești pioni efemeri ai istoriei au intrat vreodată cu mintea lor în peștera lui Platon. E adevărat, nu am date empirice irefutabile pentru a-mi justifica scepticismul. Dar, haideți să ne folosim de același bun simț al cumpănirii la care ne invită cu eleganță și Gabriel Liiceanu: credeți că se perpeleau pe la banchete după categoriile realului sau că numărau paharele de vin turnate pe beregată călăuziți de același diafan misticism pitagoreic pe care se întemeia în mintea celui ce ne-a dat teorema aia grea de geometrie lumea, tainic guvernată de numere?
Eu zic că nu e drept să spunem vreun lucru semnificativ despre gândirea Atenei antice din vremea lui Platon doar pentru că am citit Phaidon, Republica, Parmenides și celelalte. Matematica nu ne dă voie. Chiar dacă îi adunăm pe discipoli, ca să putem vorbi măcar despre gândirea școlii sale, nu cred că biruim măcar la un 1% din populația urbei.
La fel, istoria gândirii creștine (sau, mă rog, teologice), înșiruie un pomelnic de nume, în general onorabile, nimic de zis, ignorându-i pe toți credincioșii fără nume care au trăit vreme de două sub pretenția de fi urmași ai lui Cristos. Eu doar au crezut, subînțelegem.
Câți dintre credincioșii care își văd de toate cele ale mărturisirii lor, săptămână după săptămână, poartă în inimi și în cugete abisurile de gândire ale unor Barth, Moltman, Fides, Balthazar, Lossky, Piper (ultimul e la vrăjeală, v-ați prins)?
Haideți să o luăm și mai tranșant. Azi, aici, despre noi. Dacă ar fi să creionăm un portret al gândirii românești, am face o treabă bună ieșind la înaintare cu Cioran, Blaga, Noica, Pleșu, Liiceanu sau Baconschi? Oh, da, ar fi minunată, dar România nu gândește ca aceștia. Dacă vreți să vedeți cum gândește România e musai să intrați într-o piață sau într-un mall, să circulați o țâră cu un mijloc de transport în comun, să mergeți la un meci de fotbal, într-un club, pe o plajă în plin sezon, într-un sat uitat de lume (oricând), pe stradă sau, dacă vă e lene, să căutați din telecomandă o RTV, Antena3, Digi, Realitatea, Nașul etc.
Domnul Gabriel Liiceanu zice că istoria Bisericii nu este cea pe care Isus și-ar fi dorit-o. Biserica („instituționalizată”, precizează el uneori) nu a făcut ce trebuia.
Ne înșiră domnia sa, nu o dată, câteva din ororile binecunoscute ale istoriei creștine (cruciade, războaie sfinte, torturi, arderi pe rug, afurisiri), alături de metehnele cele de toate zilele ale „slujitorilor Bisericii”, cum ar fi îmbuibarea clerului, recursul la imunitatea ispășitoare a sfintei slujbe (preotul beat tot preot e, harul nu îl părăsește), aplecarea predilectă a instituției, dar și a celor ce o reprezintă/slujesc spre lucrurile acestei lumi, lipsa crasă de umilință, vizibilă într-o multitudine de gesturi, în pretenții grețoase (cum ar fi pupatul inelului) și , nu în ultimul rând, în vestimentație.
Gabriel Liiceanu pică în aceeași capcană a rațiunii – să ne înțelegem: ne aflăm pe teritoriul său preferat – pe care v-am sugerat-o mai sus. El judecă o întreagă istorie listând câteva nume (Împăratul Constantin, Părintele Cleopa, starețul Scotus Eurigena) sau exemplificând cu diferite discuții avute, fără a nominaliza persoanele (un călugăr de la Athos, un prieten etc.).
Acum, când ni se vorbește, în mai multe rânduri, despre faptul că creștinii s-au pretat la tăieri de mâini și de picioare, torturi, persecuții și alte lucruri de acest fel, îi adunăm pe toți credincioșii sub această umbrelă? Papii, preoții și ăilalți slujitori, da, vor fi făcut ei multe păcate (acoperite, se pare, de multă tămâie dogmatică). Dar ciobanii, zarzavagioaicele, zidarii, doicile, grădinarii, agricultorii, negustorii, bucătarii, potcovarii, țesătoarele, tâmplarii, femeile casnice, fierarii, bărbierii, coșarii … și ei au tăiat mâini și picioare, torturat eretici, dat palme, mă înțelegi, ca „minunatul Sfânt Nicolae”?
Țăranul care merge la biserică îmbrăcat de duminică, în acel rând de haine păstrat doar pentru astfel de ocazii, nu intră în calulele lui Gabriel Liiceanu despre opulența Bisericii, ca și cum aceasta nu ar fi un Trup alcătuit din toți credincioșii care au umblat până acum și/sau continuă să o facă și astăzi pe urmele lui Isus. În Biserică, ar trebui să știe domnia sa, papii, cardinalii, preoții, pastorii, teologii și sfinții sunt o minoritate. Statistic vorbind, ei sunt la fel de reprezentativi pentru ce înseamnă a trăi ca un urmaș al lui Cristos pe cât este David Popovici pentru sportul românesc.
Ar fi ridicol, desigur, să îi răspundem domnului Gabriel Liiceanu prin a-i arăta că nu toți preoții molestează copii și se folosesc de slujba lor pentru căpătuială, și că mai există slujitori bisericești, nu puțini, care s-au dedicat cu trup și suflet congregațiilor pe care le-au slujit. Am cădea în aceeași perfidă capcană, căci nici aceștia nu sunt reprezentativi pentru Marea Mulțime, pentru Trup.
Mie nu îmi dă mână să hotărăsc atât de lesne cum se trăiește în Biserica din România credința creștină, confesional sau la grămadă, în praxis, în reflecție, în sfera ideilor și a culturii, pe rețele, pe pârtia de schi … Ceea ce iese la lumină adesea este spectacolul mizeriei umane, mai strident tocmai prin contrastul creat între așteptare și realizări. Sunt însă multe, foarte multe fapte bune trecute cu vederea, îngropate în uitarea lumii. Nu însă și în cea a lui Dumnezeu, cred eu.
Ah, sunt convins că i se pot imputa – de fapt, Liiceanu chiar o face, într-un mod ceva mai voalat – și masei de necunoscuți o mulțime de neajunsuri, că s-a lăsat manipulată uneori, consimțind tacit ordinea cimentată de către elite prin dogmatizare și instituționalizare. Departe de mine gândul de a sugera să privim la o mulțime de îngeri. Sugestia mea este mai modestă: nu poți spune ceva semnificativ despre Biserică și să îi ignori. Buni sau răi, generoși sau încuiați, toleranți sau bigoți, raționali sau iraționali (vine și episodul dedicat acestei ridicole dihotomii), educați sau inculți, inteligenți sau mai înceți la minte … ei sunt comunitatea celor care îl urmează pe Crisos și pretind că fac parte din poporul Său răscumpărat.
Biserica lui Cristos este și cea a celor mulți și puțin (sau deloc) cunoscuți. Nu e a lui Pavel, nu a lui Chifa, nu a lui Apolo, zicea un apostol undeva. Nu e a lui Constantin, nici a lui Anselm, nici a lui Cleopa, aș continua eu.
Nici Torquemada, nici Maica Theresa nu sunt reprezentativi pentru ceea ce este și pentru felul în care este mărturisită credința de către Trupul lui Cristos, Biserica.
De fapt, așa a fost dintotdeauna: cei mai frumoși credincioși ai lui Isus, aflăm asta încă din Evanghelii, nu ne sunt prezentați cu numele lor.
Nu știm numele slăbănogului vindecat în scăldătoarea Betesdei, al sutașului roman a cărui credință nu avea egal în Israel, al femeii samaritence de la fântână, al femeii siro-feniciene căriea i-a fost eliberată fiica de demon, al păstorilor veniți la iesle, al femeii care a fost vindecată de o scurgere de sânge, a văduvei care a pus doi bănuți în vistierie, a copilului care a adus ca hrană pentru câteva mii de suflete cinci pâini și doi pești …
… și este bine să fie așa. Binele, iubirea, speranța au un singur nume: Cristos. Doar răul își cere de fiecare dată, până la ultimul bănuț, ne spune Mântuitorul, drepturile de autor, căci se face din trufie.
Rezoluțiile tăioase ale lui Gabriel Liiceanu despre Biserică sunt la fel de drepte precum este și dezamăgirea mea față de rolul jucat de oamenii de talia sa, fie că au fost intelectuali ai lui Bîăsescu, fie că au fost ai altcuiva, în modelarea gândirii României post-decembriste. Căci este limpede, pentru oricine deține un bob de rațiune, că jocul urnelor și evoluția societății noastre din ultimele trei decenii sfidează acel rol. Dacă ați avut vreunul.
Rămânem cu Cearta cu filozofia, cu Omul recent, cu Minima Moralia și altele de acest soi; sunt frumoase, așa este și nu e puțin ce ne-ați dat, numai că ele aparțin unei alte Românii, mulțumesc frumos.
dyo 