Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.
Isus
Mi se pare frapant faptul că în ciuda prezenței onorabile a acestei fericiri în atât de cunoscuta și apreciata, pe drept cuvânt, Predică de pe Munte, în discursurile simbolice ale modernității – adică, mai pe șleau, în filme, în reclame și în politică – lacrima ocupă un loc atât de discret, aproape ignorabil.
Nu mă refer acum la plâns în sine, un cod mult mai utilizat în cinema, întâlnit nu doar în filmele indiene, ci și la Tarkovski, așadar onorabil. Gândiți-vă nu la actul în sine, nici la șiroaiele ce curg din ochi, ci la o singură lacrimă care să poarte cu sine o încărcătură cu totul aparte. Întocmai ca spermatozoidul din poveste, singurul care produce minunea, lacrima aceasta transcende din propria-i lume a firescului biologic, relativ inteligibilă, în lumea înțelesurilor noastre, într-o neobosită răscolire de sensuri.
Lacrima, da, e rară, dar de efect. Îmi vin în minte trei instanțe ale ei în filme: lacrima lui Dumnezeu din finalul lui The Passion of the Christ (2004), al cărei ecou va răzbate hăt până la cea a lui Odin, din Thor (2011), cu efecte sensibil apropiate, amândouă precedate de lacrima salvatoare a lui Shane din Osmosis Jones (2001). Iar din politică vă dau un singur exemplu, însă unul de zile mari: lacrima lui Băsescu, cea care l-a făcut președinte.
În rest, penurie. Vorba aceea din popor, menită a-i stigmatiza pe insensibili, „n-a vărsat o lacrimă”, își are propriul ei tâlc. De fapt, eu cred că a vărsa o lacrimă este un lucru extrem de dificil. Îi înțeleg pe cei ce nu pot vărsa o lacrimă, dar despre care știu că plâng uneori în fața realităților vieții.
Cineaștii ăștia nu-s copii, știu că nu e de joacă.
Să plângi în hohote e una, să ne înțelegem. Faptul este onorabil, de înțeles. Ne-ar prinde fiecăruia, din când în când, o astfel de (răs)frângere. Dar plânsul poate fi falsificat, ne-o demonstrează orice actor. De aceea, a plânge cu cei ce plâng este o faptă care ne oferă șansa unuia dintre cele mai profunde și deopotrivă riscante gesturi inter-relaționale: de a fi aproape de un suflet, printr-un act ce poate fi răstălmăcit în înțelesurile lui, perceput ca îndepărtare, și aruncat în derizoriu.
Orice s-ar spune, însă: să verși o lacrimă, una singură, dar mai aprigă în căderea ei decât un tzunami, e mult mai complicat. De aceea, e posibil să fie puțini aleși pentru a face parte în acest club din care fac parte Dumnezeu, Odin, o fetiță inocentă (Shane) și, pardon, Băsescu. Doamne, nu cumva sunt eu?
Nouă ni s-au dat toate celelalte lacrimi, nu puține: pentru noi, pentru cei ce suferă, pentru mizeria ce răzbate din ascunsul inimi. Acum este vremea lor. Plângeți, căci nu se știe niciodată când va cădea cea minunată și aducătoare de multă rodire.
Va veni și vremea când Dumnezeu le va șterge pe toate, dar nu încă. Nț.
dyo 