Circulă prin târg ideea că o comunicare adevărată între două persoane poate avea loc doar atunci când ele sunt așezate față în față. Cu cărțile pe masă, prin contact vizual direct etc. Mă rog, trebuie spus și faptul că aici s-a strecurat un (mic) compromis, rod al progresului tehnologic: putem sta față în față și de la distanță, datorită ecranelor.
Ați văzut prea multe filme.
Totuși, există momente când e nevoie, pentru o mai bună comunicare, de evitarea contactului vizual, adică, pentru a aduce în discuție chiar postura sugerată din titlul acestui textuleț, de a sta, cumva, dacă se poate, spate în spate. Să fim aproape, să ne simțim chiar unul altuia prezența, dar să nu ne privim deloc. Spate în spate.
Căci este nevoie uneori să reducem totul la cele ce curg din prinosul inimilor, cuvintele. Neînsoțite de semnalele transmise de trup, de gesturi, de expresia feței, de aparența ireductibilei proximități pe care o sugerează contactul vizual. Este un fel de austeritate autoimpusă. Ne folosim strict de mijlocul fără de care comunicarea nu ar fi posibilă.[1] Restul vor și puse deoparte. Va veni și vremea lor.
La ce-ar putea să ne fie de folos, măcar uneori, să stăm spate în spate? Păi, este limpede: ne-am auzi mai bine. Am fi mai atenți la fiecare cuvințel, ton, respirație. Am fi – aici licitez cu curaj – mult mai deschiși în a ne scoate inimile la lumină. De ce să lăsăm acest privilegiu doar pușcăriașilor și unora dintre personajele din filme romantice ieftine?[2]
Nu știu cum ar funcționa asta prin intermediul mijloacelor de comunicare virtuale. Să stăm, la o adică, cu spatele la ecrane. Nu prea merge. Până la alte directive, cred că distanța contează. Pentru a comunica corect și eficient spate în spate trebuie să simțim acea apropiere, să trăim acel paradox conferit de faptul că deși am putea să ne privim și că nu ne-ar opri nimeni de la a ne folosi de toate mijloacele consacrate în facilitatea comunicării, alegem să ne poziționăm atât de nefiresc. Căci dacă contactul vizual direct este uneori inevitabil, consimțit poate din politețe sau privit ca o favoare oferită cuiva, a sta spate se face prin deliberare și acord, de regulă tacit, între părți.
Vi se pare greu, nu-i așa?
Să luăm aminte chiar la bunul nostru Dumnezeu, care adesea ne întoarce spatele, lăsându-ne și pe noi, împovărați de atâtea nemernicii ale vieții, mai zgomotoase parcă decât tăcerea-I, să îi întoarcem la rândul nostru spatele. Nu știu de ce, predicatorilor și păstorilor de suflete nu le place asta. A-I întoarce spatele lui Dumnezeu trebuie să fie un lucru tare rău, se spune. Le este teamă că ne vom pierde.
Dar n-ar trebui să ne îngrijorăm prea tare: mulți l-au auzit cu adevărat pe Dumnezeu abia atunci când au înțeles că nu pot vorbi cu El față în față, așa că, fie și în dezamăgire sau chiar în mânie, au adoptat postura aceasta scandaloasă. Uneori, să-L ai pe Dumnezeu cu spatele la tine, dar aproape, este un har de nespus. Ajungi să îi cunoști savoarea mult mai târziu, de regulă, abia după ce ai avut timp să asimilezi pe deplin acea stranie întâlnire.
Cu spatele, așadar, ca Moise. Apoi, într-o bună zi, față în față. Răbdare, totuși.
[1] Pe de altă parte, să nu uităm că sunt ocazii în care nu este nevoie de cuvinte, privirile fiind suficiente pentru a transmite ce este de transmis. Atunci renunțăm complet la cuvinte. Paradoxal, acest tip de comunicare este mai lesne de realizat în contextul apropierii fizice. Oare cum ar arăta el pe Zoom, cu microfoanele dezactivate de ambele părți? Trebuie încercat.
[2] Da, Indecent Proposal îmi vine și mie în minte, dar mai sunt exemple, credeți-mă.
dyo 