Ne-a șoptit o vrăbiuță că cele mai bune momente pentru vizitarea Bisericii Sfântului Mormânt sunt la primele ore din zi, adică de la cinci dimineața. Nefiind pe deplin convinși, plusăm cu un bob de somn, așa că ieșim la drum cam în jurul orei șase. Suntem cazați într-o zonă super-liniștită a Ierusalimului (în apropiere de Bibi, he), însă această liniște ne însoțește până în orașul vechi. Este, fără îndoială, cel mai potrivit timp pentru a te pierde în Ierusalim.
Există indicatoare peste tot înspre cele mai importante locuri, așa că găsim repede calea spre biserică. Între ironiile dimineții o consemnăm și pe aceea de a intra în curtea unuia dintre cele mai venerate locuri din lume de către creștini … prin fața unei moschei, cea a lui Omar. Închisă, indiferentă, inodoră, ea pare ca un ultim țepuș al lumii înfipt în conștiința celui ce se pregătește să pășească prin locuri încărcate de profunde semnificații.
Biserica Sfântului Mormânt
Din punct de vedere istoric, aici este cel mai plauzibil loc al Mormântului lui Isus. Împăratul Hadrian a încercat să îi șteargă memoria, construind un templu deasupra lui, pentru a-i descuraja pe creștinii care deja făceau pelerinaje aici. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin, va veni și ea aici, undeva în al treilea deceniu al secolului IV și se va ocupa de dărâmarea templului și restaurarea mormântului.
Acum, după mintea oamenilor de atunci, Constantin și Elena au făcut ce au știut mai bine peste locul prospăt scos la lumină: au construit o biserică deasupra. Măcar de-ar fi rămas lucrurile așa! Undeva în primul deceniu al secolului al XI, cu puțin timp înainte de prima cruciadă, un anume calif Hakim atacă cu înverșunare tot ce este creștinesc și evreiesc în Ierusalim și ordonă dărămarea bisericii, alături de alte lăcașuri de cult. Întreg amplasamentul, incuzând aici și Mormântul, sunt distruse.
Ce vreau să spun: chiar dacă ar fi acesta locul istoric, nu a rămas prea mult din el care să amintească de starea lui inițială. Practic, este un sanctuar încorporat într-un ansamblu mult mai impunător, compartimentat în mai multe capele, după diferitele confesiuni care gestionează împreună locul și timpurile de aici. Aceasta este marea diferență față de Mormântul din Grădină, vizitat ieri: intri într-o biserică construită peste un loc cu semnificații deosebite (fapt valabil cam prin toate aceste locuri cu rezonanță creștină, se știe).
Se confirmă faptul că, deși e dumincă, atmosfera este respirabilă înăuntru (am revenit într-o altă zi la amiază, iar aglomerația era ca la unul din mitingurile alea din zilele bune de la Victoriei…). Un singur curios, încercând să vadă lumina printr-o fereastră laterală, îmi obstrucționează fotografia.
Se țin două slujbe duminicale, una la intrare, franciscană, și o alta în spate, ortodoxă (nu știu să vă spun de care, bănuesc că fie coptă, fie siriacă). Cele două părți se ignoră în chip desăvârșit; fiecare își urmează ritul propriu, iar dacă stai undeva la mijloc ești învăluit de o senzație stranie, ca și cum ai asculta o sonată în care pianistul și vilonistul se ignoră reciproc, intrepretându-și fiecare partitura, cu abnegație și devotament, pentru publicul preferat. Deocamdată nu este prea multă lume, iar noi părem a fi mai atrași de partea franciscană, așa că stăm pentru o vreme în preajma lor.
Lăsăm liturghia după o vreme, pentru a trece și prin celelalte capele. E încă liniște, iar cei ce vor să se roage profită de aceste momente speciale. În atmosfera aceea nu se pot face fotografii; totuși, reușesc să „fur”, chiar făcând rabat la calitate, o imagine care mi se pare emblematică pentru ceea ce se întâmplă acolo în acele momente.
Revenim la lumină și ne îndreptăm spre Kotel, din nou. Trecem pe străzi ce par, încet, încet, să prindă viață și culoare. Soarele este și el pe cer, arzător, chiar dacă e încă devreme.
Kotel redivivus
A trecut Sabatul, iar acum putem merge ceva mai relaxați la Zidul de Vest (al Plângerii). Când vorbesc despre relaxare nu mă refer doar la noi, ci și la ei, la acești ultra-ortodocși (haredi), care cam fac legea pe acolo, de dimineață până seara.
De pildă, când intru în încăperea de sub boltă, structură datând din vremea lui Irod și rezemată încă de zid, unul dintre acești bărbați cu pălărie și barbă lungă, ai cărui vârstă e imposibil de ghicit, mă abordează binevoitor, conducându-mă înăuntru, arătându-mi dulăpiorul în care este depozitată Tora (pe bune, am văzut seara trecută cum scoteau de acolo suluri și le incantau pe rând). Remarcați, vă rog imaginea celui de-al treilea templu, visul lor cel mare:
Intru în jocul gazdei mele, știind că bunăvoința ce-mi e arătată nu e pe gratis, lăsându-mă însă captivat de experiența în sine (eram singur, băieții erau afară, la zid, iar femeile nu au voie acolo, ci doar în secțiunea rezervată lor). Îmi arată câteva din cărțile lor, de la cele mai elementare, chiar de inițiere în citit, la cele de studiu al Torei și al cărților rabinice.
Nu cred că voi întâlni vreodată în lume niște oameni mai devotați literelor. Par să devoreze cărțile, nu alta. Fie că stau jos, fie că se plimbă, ei se leagănă fără contenire, aruncând din când în când priviri în jur, dar care par să nu fie îndreptate spre ceva anume, ci căutând orizonturi dincolo de pietre (sau prin ele?).
Amabilul meu ghid vrea să se roage pentru mine, să mă binecuvinteze. Nu am nimic împotrivă, chiar dacă o face pe limba lui: dacă zice de bine, să-l audă Dumnezeu, iar dacă zice de rău, știu că sunt sub protecția unui Dumnezeu mare.
Îi las o donație de 20 de șekeli, câștigul lui, iar eu rămân cu o amintire alături de visul evreiesc, câștigul meu. Putea să îmi zică să nu îi întorc spatele chiar așa…
Și afară se citește de zor. Unii își fac poze de mare efect, alții lasă bilețele. Eu nu am avut cu ce să scriu, așa că am lăsat un bilețel gol. Ce era de scris era scris în mintea mea. Nu mă îndoiesc de faptul că Dumnezeu va putea s-o citească.
Muzeul Turnului lui David
Revenim de la Kotel spre Jaffa Gate. Din fericire, unele străduțe ale Orașului Vechi rămân pustii, așa că plimbarea este mai liniștită decât ar fi fost de așteptat. Înainte de vizitarea muzeului, o scurtă cafeluță de dimineață (deh, ne-am trezit devreme…) nu strică.
Muzeul merită o vizită, atât pentru a vedea ansamblul de vestigii pe care îl expune, cât și pentru priveliștea oferită din turn. Spațiul este bine pus în valoare. Seara aici au loc concerte sau spectacole multimedia (noi suntem în proximitatea zilelor de sărbătoare: 75 de ani de la proclamarea independenței, un motiv în plus pentru organizarea de astfel de activități, nu doar aici).
De sus, avem posibilitatea să aruncăm o privire panoramică asupra Orașului Vechi. De data asta, vedem din nou Muntele Templului și Domul, dar cu Muntele Măslinilor în spate.
La prima vedere, arată ca orice alt oraș pe care l-am văzut de sus, și au fpst vreo câteva (Argos, Salzburg, Zagreb, Krakovia, Kavala, Praga…). Dubrovnik este, în ansamblu, cu mult mai impresionat decât acest Ierusalim multimilenar. Să fie acesta orașul care a fascinat dar care a și luat mințile atâtor oameni prin istorie?
De fapt, aici e șpilul, în a avea înaintea ochilor ceva cu totul ordinar, dar care în experiența alternanțelor dintre apropieri și panoramări să se reflecte într-o trăire de necuprins în înțelesuri. Deși am citit destule despre Cetatea Sfântă (una din cărțile de referință fiind cea a lui Montefiore), acum nu mă interesează atât de mult istoria, cât clipa prezentă. În Ierusalim trecutul este un acum permanent.
… și, desigur, un loc unde să ne imortalizăm în pixeli, căci altfel nu se poate:
O ultimă încercare, cât mai cuprinzătoare:
Găsim în curte, printre diferite vestigii, câteva machete metalice ale Cetății Ierusalimului din diferite etape ale istoriei sale. Doar examinarea lor face cât o lecție de istorie de cea mai bună calitate. Cum ar fi, de pildă, macheta Ierusalimului din perioada celui de-al doilea Templu, care cuprinde și anii în care Isus a trecut pe aici.
Încă o ocazie de a-mi exprima înțelegerea pe care o am cu privire la locul unde a fost îngropat Mântuitorul nostru. Capisci?
Iată macheta, fără „intruși”. Se pare că pe locul acela mulți au pus degetul. Atâția oameni nu pot să facă aceeași greșeală, nu? 😉
Muzeul Turnului lui David a fost, fără dar și poate, o experiență fascinantă, așa că ne despărțim destul de greu de el, mai greu decât de Biserica Sfântului Mormânt.
Căderea în ispită – Jafar Sweets
Se zice că nu poți merge în Ierusalim și nu guști un knafe arăbesc. Ne-am comformat cuminți. Am găsit un Jafar Sweets, chiar în Orașul Vechi, despre care se spunea că ar fi între cele mai bune din Israel.
Este o specialitate din brânză fină, gratinată cu tot felul de chestii aromate și dulci. Am luat mai întâi una de probă, pe care am împărțit-o democratic, dar apoi am cedat ispitei. Păcat că nu vă pot povesti cât de bune erau!
Prin cartierul armenesc
Cartierul armenesc este cel mai mic dintre cele patru ale Orașului Vechi și cel mai liniștit, mai ales spre seară. E și mai curat. Și este chiar cochet pe alocuri.
Biserica Sf. Iacov, pe care nu am vizitat-o înăuntru, pentru că de fiecare dată când am trecut pe acolo era spre seară:
Și străduțele surprinzător de pustii din zona Mount Zion (nu că ne-am fi plâns):
La capăt ne așteaptă casa unde a vut loc Cina cea de Taină (desigur, autenticitatea ei este îndoielnică; în orice caz, putem vorbi cel mult de locul unde ar fi putut fi Odaia de Sus, dar cam atât) …
… și așa-numitul Mărmânt al lui David, pe care nici autoritățile israeliene, nici arheologii, nu îl recunosc ca autentic (așa se explică liniștea acestor locuri, la urma urmelor):
Totuși, zona m-a impresionat într-un mod deosebit prin pacea ei, chiar dacă și aici erau o mulțime de haredi, citind cu sârg din cărți și privind chiorâș, din când în când, înspre profani ca noi. De fapt, ca să fiu drept, trebuie să menționez și o experiență plăcută: unul dintre acești bărbați cu pălărie neagră, mai în vârstă, intră în vorbă cu noi, ne întrebă de unde suntem. Se bucură că suntem români; ne spune că familia sa a venit din Iasi (și nu este singurul de acest fel pe care îl vom întâlni). Ne dă și o mică broșurică cu o rugăciune de binecuvântare, apoi ne binecuvântează și pleacă discret, pe o bicicletă. Noi rămânem să ne bucurăm în continuare de un bob de pace.
… căci, iată, ajunși înapoi, la Jaffa Gate, suntem ajunși din urmă de prezentul viu și neobosit: un grup de tineri intră în Cetate mărșăluind. Nu este greu de priceput că aceștia sunt TFL-iștii lor, în luptă cu Bibi, un fel de „altă întrebare” a Israelului contemporan. Noi am (mai) trecut prin asta, rămânem neimpresionați.
dyo 