La prima vedere, filmul este un banal exercițiu cinematografic. Steven Soderbergh îl realizează în stilul neo-noir al anilor 50`-60`, în alb-negru, pe ecran „pătrat” (așa îi ziceam în copilărie, deși proporția reală este de 1,33:1), folosind din plin codurile genului și perioadei: coloana sonoră sugestivă (în stil Mahler, în special din simfoniile 6, 7 și 9), modul excesiv de manierist al prestațiilor actoricești, dar și, pentru ochiul ceva mai versat, stilul de folosire a camerei de filmat și a luminilor.
Ce rost are să faci un astfel de film în zilele noastre? E ca și cum ar încerca cineva să picteze un tablou în stil renascentist sau să compună o simfonie în stilul lui Haydn sau Mozart (de fapt, unii precum Mahler, Prokofiev sau Shostakovic chiar au făcut-o). În orice caz, demersul lui Soderbergh a fost taxat fără milă de public, dar și de critici, filmul fiind recepționat cu recenzii negative sau, chiar mai rău, aș spune, cu o grea indiferență.
I beg to differ. Ca operă realizată într-un anume stil – neo-noir, cum am mai spus – The Good German este o bijuterie. Nu am întâlnit nici măcar o încercare de pune în discuție a calității sale ca film de gen; majoritatea obiecțiilor țin de aspecte tratate într-o manieră care nu pare să se mai potrivească înțelegerii noastre, în special legate de scenariu și de alegerea făcută în privința actorilor, cel mai contestat fiind, de departe, Tobey Maguire.
Eu zic că merită văzut, pentru că are o idee (și ce idee!), una superbă, pentru că ea transpare atât diegetic, din morala poveștii, cât și, iată, fără ca acești critici să își fi dat seama (vor fi iertați, pentru că nu au știut ce fac!), prin felul în care filmul este recepționat de mintea contemporană. Atât în film, cât și în realizarea lui, găsim un caracter care încearcă să resusciteze un trecut, să-l reconstituie din cenușă, pentru ca apoi să îl retrăiască, să se mai bucure încă odată de acele „vremuri bune”. Căpitanul Jacob Geismer, protagonistul filmului, și regizorul Steven Soderbergh sunt amândoi niște nostalgici în alergarea după ceva pierdut, după ceva care, speră ei, se mai poate recupera, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat; este vorba despre o iubire, în primul caz, iar în al doilea despre iluzia că se mai poate face astăzi cinema ca-n vremurile alea de glorie.
Este această recuperare posibilă? Mai poate face cineva ca acele ruine – și nu mă refer aici doar la cele lăsate de Al Doilea Război Mondial, căci oamenii înșiși în film sunt niște ruine ambulante (ruinele sunt un leitmotiv vizual al filmului) – să reflecte frumusețea de odinioară a unei lumi în care fericirea putea fi atât de simplă?
Mi se pare că, în condițiile create de drama din Ucraina, filmul acesta pune un deget profetic pe o rană pe care încă nu o vedem, dar care se va deschide negreșit, cu multp durere, însă mult mai târziu. Atunci vom face și noi precum Geismer sau Soderbergh, căutând prin cenușă capete pierdute de ață, pentru fericire, pentru speranță, pentru încredere… Vom reuși noi mai mult atunci, decât au reușit aceștia doi?
Nu vă voi răspunde, mai bine vedeți voi filmul.
dyo 