Nu pot scrie despre acest film decât așa cum este el însuși conceput, în secvențe. Filmul este alcătuit dintr-o succesiune de cadre, în mare parte statice, asemeni unor tablouri. El sfidează prin discurs și structură norme pe care ni le asumăm ca fiind de bun simț în întocmirea oricărui film.
Bunăoară, să vedem mișcarea lumii aceleia, cel mai ușor de evidențiat prin compararea primelor scene ale filmului cu cele finale. De unde am plecat și unde am ajuns?
Nimic mai simplu, căci filmul începe cu acest cadru:
Finalul ne oferă, în schimb, următoarea sevență:
Înțeleg din asta că, de fapt, nimic nu s-a mișcat în acest film. Ai plecat din neant în neant te-ai întors. E cam ca în felul în care este privită viața de către un supra-naturalist: ți-a fost bine preț de vreo cinșpe` miliarde de ani, timp în care nu ai existat, apoi ai făcut umbră aceste planete preț de o clipită, iar apoi îți va fi bine din nou, pentru oricât timp va mai răbda acest Univers, căci nu vei mai exista.
Dacă este să privesc filmul ca pe o clipită între două veșnicii, atunci, așa cum e viața mea, infimă, desconsiderabilă în raport cu orice dimensiune privită la scara Universului, însă totul pentru mine, căci nu am altceva la îndemână în fața veșniciei, așa trebuie să fie și intervalul de vreo 94 de minute dintre cele două cadre întunecate.
Pentru cineva, acel interval filmat în detaliu, în permanență scăldat într-o lumină debilă și nefiresc de pătrunzătoare și de revelatoare – asta în contextul în care ce este mai important se ascunde dincolo de ziduri –, înseamnă totul. Pentru cine oare?
Cine poate răspunde la această întrebare poate spune și că a înțeles filmul.
*
Prima vizionare a fost un fel de mixed bag.
Am remarcat, desigur, începutul bizar, cu acea „muzică” nefirească. 2001: A Space Odyssey începe într-un mod similar, iar această referință constituie pentru mine un motiv în plus pentru abordarea propusă mai sus. E ca și cum aș ateriza, cumva, din neființă, direct pe malul unei ape curgătoare, însoțit de ciripitul păsărelelor, pentru a urmări o familie frumoasă bucurându-se de soare și de natură.
Faptul că nu se întâmplă mare lucru în film este ușor incomod. Faptul că majoritatea cadrelor sunt filmate cu o cameră statică contribuie și el la crearea acelei staze existențiale. Lumina, cum am spus, este puternică și descoperă totul.
Chiar și interioarele sunt nefiresc de luminoase. (E mâna polonezilor aici, ei sunt maeștrii incontestabili la folosirea luminilor în cinema.)
Totuși, suprizele nu sunt puține…
*
Filmul nu ne arată nimic de „dincolo”. Auzim destul de des zgomote, strigăte, împușcături, șuierul locomotivei. Vedem partea de sus a clădirilor și a posturilor de pază; din când în când vedem și fumul locomotivelor, dincolo de zid sau, uneori, dincolo de pădure.
RĂUL FACE PARTE DIN DECOR
Cum ar fi fost, m-am întrebat, să nu fi văzut niciodată vreun film despre Holocaust, iar acesta să fie primul de acest fel pe care îl vizionez?
Din păcate, cei mai mulți dintre noi putem doar specula niște răspunsuri. Nouă ne este rezervată tăcuta muștruluială, una pe care s-ar putea chiar să o merităm: nu vă ajunge? N-ați văzut destule filme cu lagăre naziste?
*
Nu doar că am văzut alte filme despre Holocaust, dar am și fost odată în vizită la Auschwitz. De asemenea, m-am documentat despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Citisem câte ceva și despre Rudolf Hoss, comandantul lagărului; despre familia sa este filmul, despre viața de dincolo de zidurile uzinei morții. Îmi amintesc și locul unde, așa cum este menționat pe un indicator, a fost executat Hoss, prin spânzurare, în anul 1947.
Am recunoscut, în secvențele din final ale filmului, locuri pe care le-am vizitat cu acea ocazie. În special revederea micului crematoriu (cel mare nu s-a mai păstrat) mi-a reamintit de fiorii pe care i-am resimțit la trecerea mea pe acolo. Nu poți să crezi că un astfel de loc a existat vreodată.
*
Deși filmul este și se dorește a fi unul noncomformist, „de artă”, găsesc în discurs o sumedenie de expresii, tehnici și coduri cât se poate de clasice.
Asta nu îi scade valoarea. Până la urmă, arta cinematografică, după vorba Mayei Deren, nu este atât de mult una de creație, cât este rearanjare unor obiecte, idei, sensuri, simboluri în moduri noi. Un bricolaj.
Trebuie spus, realizatorii lui The Zone of Interest au pus la cale un bricolaj nu excesiv de ermetic, însă unul robust, ale cărui sensuri se cer nu înțelese, ci trăite în toată grozăvia lor.
Să luăm, de plidă, o scenă de pe la mijloc, cea când Hedwig (soția lui Rudolf Hoss) primește vizita mamei ei, lăudându-se cu viața pe care și-a făcut-o în acest mic colț de rai de la Auschwitz.
Hedwig este poreclită „Regina de la Auschwitz”. Se mândrește cu grădina ei, în plină dezvoltare. În fundal, se aud împușcături de dincolo de zid, dar asta nu ne împiedică să admirăm și noi florile.
Apoi, ecranul pare să nu mai poată conține atâta frumusețe și erupe monocromatic …
*
O altă scenă construcție interesantă este cea care implică o fată neidentificată rătăcind prin împrejurimile lagărului de concentrare noaptea, fără a-mi fi foarte clar cu ce scop. Este redat „negativul” filmării; abia când intră în casă imaginea revine la normal. Sugestia este evidentă: în afară ceva este întors pe dos, un fel de negație a existenței, a vieții, a umanului. Înăuntru, în case, fragilă, temătoare, totuși fără a-i ceda răului ultimul cuvânt, încă mai mai licărește viața.
Fata găsește un manuscris aruncat într-un maldăr de gunoi, cu o poezie scrisă de un deținut din lagăr. Dincolo de lirismul întregii secțiuni, în special în momentele în care fata cântă la pian, iar noi citim acea scrisoare, valoarea ei se descoperă prin contrastul cu secvența imediat următoare, într-o atmosferă mai degrabă cazonă, în care copiii lui Hoss, salutând cu „Heil, Hitler”, se pregătesc să meargă la școală.
Cine clipește, de fapt? La scara miliardelor de constelații, de lumi, de trăiri, de sensuri, de relații, ce contează mai mult? Un poem citit pe nerostite în miez de noapte sau viața trăită fără griji în vecinătatea iadului?
Dacă Dumnezeu nu există, dacă totul este permis, ne este oare oricum felul în care ne-am împlinit zborul de clipă prin această vale a suferinței?
*
Despre o viață frumoasă, construită în proximitatea uneia dintre cele mai abjecte icoane ale răului, este acest film. Poate fi ea trăită? Unii, precum Hedwig, nu se mai pot dezlipi de acel loc: este împlinirea. Alții, precum mama ei, intuind oroarea de dincolo de ziduri, pleacă fără a mai privi înapoi.
Hoss, în schimb, se ține tare. Pare să nu fie atât de legat de acel loc; el, mai degrabă, este un bun profesionist care știe să își ducă la îndeplinire sarcinile. Devotamentul său este indiscutabil. Orinde va fi trimis, va performa.
Totuși, până la urmă, i se face rău. Deși este posibil ca acest lucru să fie datorat consumației de la petrecerea la care a participat, ni se sugerează, printr-un discurs scenic și de montaj asociativ, o cauză mult mai profundă.
La un moment dat, fără un motiv anume, Hoss se întoarce înspre noi și privește în direcția noastră. Intrăm în dialog.
Sunt intercalate aici acele scene cu îngrijitoarele de la Auschwitz (cel din prezent) pregătind spațiile muzeului pentru primirea turiștilor. Sunt șterse geamurile, se dă cu mătura și cu aspiratorul, este curățat fiecare obiect, atenția deosebită fiind acordată cameri crematoriului. Sunt șterse și tablourile cu fotografii ale victimelor, care împânzesc pereții holurilor.
Ne întoarcem la Hoss. Încă privește în direcția noastră, dar pare să nu înțeleagă ce vede (dacă vede ceva). Apoi coboară pe scări mai departe, iar acea clipită de viață pierdută într-un ocean de beznă, dispare în adânc. Apoteotica trecere a capabilului Obersturmbannführer prin Zona de Interes a lumii noastre se încheie pentru el cu o durere de stomac, iar pentru noi cu o memorie a unor lucruri pe care nu ni le dorim a le vedea repetate vreodată.
*
Să ai de făcut pentru o secundă umbră acestui pământ, iar aceea să se concluzioneze pentru tine într-o colică, iar pentru miloane de oameni într-o tragedie cu ecouri ce transcend până și cele mai ticăloase izvodiri umane, asta îmi pare a fi drama unui om ca Hoss.
Asupra dramelor fiecăruia dintre noi nu mă pronunț. O va face Dumnezeu, căci El știe mai bine cum să adune toate necazurile astea într-o dreaptă judecată.
*
Va gusta Academia americană acest film venit parcă din altă lume? Ați înțeles, cred, citind cele de mai sus, că acest lucru nu contează. Mai importantă este clipita aceea, o știe fiecare.
Notă. După război, Rudolf Hoss, primul comandant de la Auschwitz-Birkenau, a fost arestat și judecat pentru crime împotriva umanității. Cu câteva zile înainte de executarea sentinței, a cerut un duhovnic și și-a mărturisit păcatele. A scris trei scrisori, una către procuror, una soției sale și una adresată fiului său mai mare. În prima, își recunoștea vina. În a doua, mărturisea că și-a regăsit credința în Dumnezeu. În a treia, îi spunea fiului săi că cea mai mare greșeală pe care o făcuse a fost să nu evalueze în nici un fel prin filtrul propriei conștiințe ceea ce fusese învățat de către cei de deasupra lui în conducere.
Îl îndeamnă să devină o persoană care se lasă călăuzit de bunătate și umanitate.
dyo 