Wurmbrand, Ţon, Beni … eu? Despre criza de modele în creştinismul evanghelic românesc.

Avem nevoie de un erou. Nu se mai poate aşa. Suntem dezorientaţi, orbecăim printr-un prezent tulbure, în timp ce trecutul creşte tot mai mult în urma noastră. S-au făcut deja zece ani de la plecarea lui Wurmbrand. Prea mult.

Că societatea românească îşi poate contabiliza eroii perioadei comuniste pe degete, pentru simboluri fiind suficientă chiar o singură mână, este un fapt ce nu mai poate fi contestat. Hertha Muller ne-a readus aminte de acest dureros adevăr. Am plecat capul, ne-am făcut frate cu necuratul ca să supravieţuim; ne-am retras fiecare în propriul univers, cel al cărţilor, al culturii sau al unui monasticism nu neapărat religios.

România este încă bulversată de greoaia reaşezare a valorilor şi a simbolurilor; memoria nu este nici ea aşa de lesne de răscumpărat. Alexandru Paleologu uimeşte prin francheţea mărturisirii sale dar nu se constituie într-un model. Mona Muscă provoacă o cruntă dezamăgire prin tăinuirea propriei sale activităţi. Dizidenţa tăcută a unor Liiceanu şi Pleşu nu poate convinge pe nimeni.

Noi, evanghelicii, îl avem pe Wurmbrand. Este eroul nostru, monumentul suprem, veritabilul cui pepelian bătut în peretele destul de sărăcăcios al galeriei eroilor evanghelici români. Mărturia sa însă este şi ea sacrificată pe altarul dogmatismului sectar ( vă mai aduceţi aminte de celebra frază cu “pe calea misticismului, bătătorită de Satana, pe care a mers şi Richard Wurmbrand …”?) sau al unui nefolositor triumfalism, precum cel din desenul animat care circulă şi pe YouTube.

Marea piatră de încercare a creştinismului evanghelic românesc este însă, de departe, Iosif Ţon. Dificultatea conturării unei opinii unanime faţă de el este evidentă. Dacă în cazul lui Wurmbrand vocile care şi-au permis să îl demitizeze sunt totuşi singulare, în privinţa lui Iosif Ţon împărţirea pe tabere adverse, de proporţii ceva mai echilibrate, este cea care energizează un conflict care cred că nu se va încheia cu adevărat decât după plecarea sa la Domnul.

În timp ce Wurmbrand devine, pe bună dreptate, un model de transmis generaţiilor viitoare, este limpede că pentru Ţon lucrurile vor fi mult, mult mai complexe. N-a avut o traiectorie liniară în privinţa unei dizidenţe şi, orice vor spune inamicii săi, nici în colaborarea vinovată cu regimul comunist. Nu poţi băga mâna în foc, privitor la unele momente ale vieţii sale, pentru convingerile cărora le slujea. A călcat destul de urât în unele străchini şi cu greu i se mai poate ierta asta. Pentru cei ce l-au cunoscut în alte vremuri, unele gesturi ale sale parcă nu mai vor să se şteargă de pe retină. (Cineva îmi povestea despre o imagine care a fost asociată numelui Ţon o viaţă întreagă, încă din tinereţe, înregistrată pe retină de la geamul unui internat bucureştean: rebelul seminarist, ieşind pe poartă cu valiza în mână, fără să privească înapoi, fără să ţină cont de nimeni şi de nimic …)

Iosif Ţon nu a fost un erou. Asta este problema noastră. Nu şi-a asumat suferinţe de genul celor prin care a trecut Wurmbrand pentru credinţă. Se pare că nici nu şi-a dorit vreodată aşa ceva, dacă e să privim la felul în care îşi defineşte la un moment dat rostul: “Eu sunt chemat nu să lupt împotriva comunismului ci să-L aduc pe Christos în comunism.” Nu îi putem cere ceva ce nu şi-a propus să producă: rezistenţă eroică în faţa persecutorilor comunişti. Mai degrabă s-ar părea că a mers pe o linie păunesciană a relaţiei cu regimul ceauşist, în care a zis ca ei şi a făcut după cum l-a dus pe el capul. Îi va fi şi sacrificat pe unii pioni ai baptiştilor – vezi cazul Caransebeş – ca să poată să-şi poată duce până la capăt enigmatica-i viziune … nu ştiu, s-ar putea să fie adevărat, ştiţi voi mai bine? A cules şi multe tinichele pe unde a umblat, atât în România cât şi în afară, a lăsat destule suferinţe în urma lui dar a lăsat şi mulţi oameni inspiraţi de învăţăturile sale, încurajaţi şi mângâiaţi de predicile rostite de la amvoane sau de la Europa Liberă.

Problema mea, vis a vis de Cultul Baptist, în condiţiile în care incapacitatea noastră de a gestiona imaginea lui Iosif Ţon este evidentă, sună în felul următor: de ce l-aţi lăsat să ajungă aici?

Dacă tot se ştie că a colaborat cu Securitatea, de ce nu aţi făcut lumină în această privinţă încă de la început? De ce nu s-a adus lumina documentelor şi scrisorelelor incriminatoare încă din primi ani de după Revoluţie? De ce, în condiţiile în care numele Ţon era atât de penetrant în conştiinţa românească că până şi un ateu ca mine ştia de el, nu s-a făcut nimic la vremea potrivită pentru afirmarea adevărului? Oh, da, mai erau şi alte nume pe infama listă, un Bunaciu, Dugulescu, Huşanu, Mara, Talpoş … La peste douăzeci de ani, mi se pare indecent de târziu să mai facem pe curaţii, drepţii şi inflexibilii jusiţiari. Coincidenţa apariţiei tuturor acestor documente incriminatoare, după ce s-a inflamat cazul Străjerii, ne arată că baptiştii de după 89’ nu doar au încercat din răsputeri să muşamalizeze un trecut lipsit de glorie în comunism, ci au şi tras vârtos spuza reputaţiei ţoniene pe turta lor confesională până s-a putut, după care s-au debarasat de el cu o inechivocitate demnă de cauze mult mai generoase.

Ceea ce cred că ceea ce nu s-a anticipat când s-a luat decizia debarasării de Ţon este tocmai impactul văduvirii lumii baptiste româneşti de un simbol, în condiţiile în care lipsa acută de eroi, de modele pe urmele cărora să călcăm cu încredere, ne sfredeleşte tot mai mult conştiinţele. Nu mai cunoaştem modele de intergritate, de oameni cu coloană vertebrală solidă, loiali, drepţi, fundamentaţi în crez şi în praxis pe principiile Scripturii. Nebunia luptelor fraticide a ultimelor patru luni ne face să vedem doar noroi în jurul nostru. Nu mai distingem fraţii unii de alţii. Ne catalogăm după afinităţi şi partizanate, nu mai credem în obiectivitate; marea mea dezamăgire, pe care cu greu o voi putea uita vreodată, legată de spaţiul evanghelic românesc, este că nu mi s-a dat voie să am opiniile mele proprii, fără să fiu înregimentat unor interese.

L-am pierdut pe Wurmbrand. S-a dus şi, odată cu el, s-au volatilizat vremurile unui anumit tip de martiri creştini. Încercăm, pe măsura lui, să alcătuim o procustiană maşinărie de fabricare a unor noi tipologii. Nu merge. Facem faţă unor cu totul alte provocări astăzi. Nu se mai încearcă zdrobirea credinţei noastre cu forţa ci dizolvarea ei în relativism. Nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva, dovadă că mitraliem la grămadă tot ce ne iese în cale şi nu se pliază unui ethos evanghelic ce s-a format la noi încă din perioada interbelică.

Mă întreb uneori, ce fel de erou ar fi fost Wurmbrand dacă ar mai fi trăit astăzi. Cum ar fi privit el la situaţia cu Ţon? Nu putem şti asta dar poate ne ajută mărturia lui Daniel Brânzei despre cum privea marele pastor agitaţia care se crease în jurul controversatului “agent” baptist. Iată ce-i răspundea el unuia care îl prevenea de pericolul pe care îl reprezintă orice contact cu acesta:

„Știu, m-a vizitat și am stat de vorbă cu el. A stat unde stai tu acuma și l-am rugat să-mi povestească ce proiecte mai are, ce mai face, ce mai gândește pentru Romania. Auzi, eu spun că dacă comuniștii ăia sunt așa de proști ca să-și facă singuri rău și l-au trimis pe Iosif Țon în America, ar face bine să ne mai trimită unul doi ca el! Țon tipărește cărți, predică la Europa Liberă, aleargă ca mine prin biserici americane să strângă bani pentru toate astea și pentru cei din România … în timp ce tu și alții ca tine faceți doar zarvă și gălăgie.“

(Sursa:  Şi totuşi … de pe blogul lui Daniel Brânzei)

Gălăgie, dragii mei, asta ştim să facem şi noi astăzi, gălăgie …

Între timp, o linişte nefirească acoperă o lucrare care merită mult mai multă atenţie din partea baptiştilor români decât i se acordă astăzi, în spatele căruia stă un cu totul alt tip de model. Vorbim de un om care timp de zeci de ani a buchisit Scripturile cum puţini au făcut-o pe la noi; unul care a promovat nişte valori evanghelice nu adunate din amintiri sau din teorii prăfuite, ci din Cuvântul lui Dumnezeu. Da, de Beni Fărăgău vorbesc şi de Istoria Binecuvântării, deocamdată cel mai coerent proiect teologic evanghelic din spaţiul românesc. Nu vorbesc de chinurile lanţurilor, nici de dizidenţa în faţa unui regim totalitar; vorbesc acum de sudoarea studiului Scripturii şi de dizidenţa în faţa relativismului (post)modernităţii în care trăim. Acesta este tipul de model de care avem nevoie în vremea noastră. E adevărat, lipsa sa de aderenţă la isteria reformată, tot mai acutizată între baptiştii români, îi supără pe mulţi. Mai bine să rămânem la nivelul pueril al subiectelor de pe Creştin Total, sau înregimentaţi în sterila dispută calvinism -arminianism decât să facem un pas serios, profund, semnificativ al apropierii de Cuvânt. Mai bine aruncăm în continuare cu noroi, înspre sau dinspre Ţon, decât să intrăm pe terenul arid, nespectaculos şi obositor al cuvintelor lui Dumnezeu …

Ducem lipsă de modele? Poate că nu. Problema este că săpăm după ele în direcţia greşită …

Publicitate