Acel personaj negativ cu care nu te poți identifica,
în care nu găsești nici măcar o părticică din tine,
cât de mică, nu este o decât o ficțiune nefolositoare.
Ați auzit că ni s-a tot zis până acum despre felul în care, uneori, ne identificăm cu personajele unei povestiri, fie că este ea relatată în scris, dramaturgic sau cinematografic. E fain să ne putem regăsi fie în situațiile prin care trec protagoniștii, fie în trăirile lor, în suferințe, bucurii și drame. Ne atașăm, prin asta, nu doar de acele personaje, ci și de povestea lor și de discursul ce le încapsulează. Bun.
Eu vă spun însă să nu vă opriți aici: nu căutați a vă regăsi doar în protagoniști, în eroii „pozitivi” ai poveștii, ci și în cei răi. Căci dacă vă opriți doar la cei buni, asta o fac și profanii în ale cărților și filmelor. Voi să nu fiți așa.
Ci voi să căutați în adâncurile inimilor celor cărora destinul pierzării este hotărât încă de la facerea acelei lumi și să le suferiți tragedia, cu voluptate, cu cutremur.
Căci nimic din ceea ce este omenesc pe ecran nu vă este străin. Doar ascuns de ochii altora, poate.
E adevărat, asta nu vine de la sine. Suntem construiți să ne regăsim în centrul lumii noastre și, din acest motiv, ne căutăm instinctiv și în centrul ficțiunilor cu care ne umplem existențele. Iar acolo, de regulă, sunt băieții buni și fetele cuminți. Nu zic că va fi ușor: zic să o faceți. Abia atunci vom putea mărturisi că am auzit/văzut povestea în întregime, altfel suntem asemenea acelor croitori de contexte pentru versetele lor de aur, nemuritori și goi. Voi să nu vă asemănați cu ei.
Lăsați personajele negative să se apropie ca să vă oglindească și pe voi și nu le izgoniți, căci a unora ca acestea este împărăția simulacrelor.
dyo 