Dacă la ortodocși icoana funcționează ca anamneză[1] (fapt consemnat dogmatic de către Conciliul de la Niceea din 784), oare cum să înțelegem rolul imaginii simbolice la evanghelici? Căci dacă evanghelicii nu au icoane, în schimb se folosesc de o mulțime de imagini pline de înțelesuri. Nu argumentez acum, nu dau exemple, luați de AICI sau AICI.
Un posibil răspuns: ca instrument de amorsare afectivă. Deși termenul este de o dată destul de recentă, folosit în lucrările de specialitate din psihologie cam de prin anii 80, cred că ideea din spatele lui este mult mai veche. În principiu, vorbim despre felul în care rațiunea este influențată în judecățile ei de valoare, în special în alegerile pe care le face, de sentimentele induse de mediu, prin stimului mai mult sau mai puțin subtili.
Suntem influențați, fără să ne dăm seama, în primul rând de ceea ce vedem și auzim, dar și de celelalte simțuri. Nu doar simpla lor prezență, ci și modul în care aceste semnale se succed în experiența noastră este determinant pentru felul de a gândi la un moment dat. De asemenea, starea de spirit pe care aceste semnale ne-o induc joacă un rol important.
Ați auzit de mesajele subliminale, nu? Nu sunt altceva decât instrumente de amorsare: ești condus să gândești într-un anume fel și să iei anumite decizii (cele corecte, cum ar fi, de pildă, să achiziționezi produsul nostru) prin mesaje strecurate fie sub limitele percepției, fie pe căi nesesizate în mod conștient.
Ideea este exploatată într-un mod isteț în Focus (2015), un film slăbuț, dar cu … Will Smith. Mai este exploatată din plin în advertising, în campanii electorale și, practic, cam prin tot hăul virtual cel de toate zilele: pereți, rețele, pagini web, canale de mesagerie. De la punerea în scenă a contextelor, la ambient, la culori și la fundalul sonor, până la ordinea și frecvența apariției lor pe scena din fața propriei noastre existențe, întâlnim peste tot acest semne menite să ne ajute în a ne poziționa mai repede acolo unde este nevoie.
Ei bine, cred că acesta este rolul citatelor din Biblie puse pe fundaluri cu apus de soare, al vorbelor de duh motivaționale, al încurajărilor venite din partea unor influenceri drept-credincioși, chiar și al plăcuțelor cu două mâini apropiate ca pentru rugăciune plasate pe amvoane (sau al Bibliilor, în unele cazuri): de a crea un anume tip de context pentru cei ce le privesc, unul propice alegerilor corecte, participative. Ele sunt menite să ne inducă starea de spirit corectă, să ne ajute să facem față fiecărei zile petrecute în această lume rea, să ne ghideze înspre cântărirea adevăratelor valori, să ne adune laolaltă.
Chiar și meme-urile evanghelice funcționează tot așa, ca stimuli pentru corecta calibrare a rotițelor minții.
Nu zic că e bine sau că e rău. Propun doar o abordare.
Este, fără îndoială, o cale lipsită de subtilități. Despre mesaje subliminale nu se poate vorbi, veți zice. Așa este. În limitele bunului simț teologic, estetic și etic, nu se pune problema unui rău anume reprezentat de această cultură. Nu ar strica să găsim aici niște limite ale echilibrului, dar mi-e teamă că acest tren a plecat de mult din gară, iar nașul e pus acum pe fapte mari. V-ați cumpărat bilet?
Nu vă grăbiți să ștergeți poze și meme-uri, oh, nu e cazul. Este clar, însă, că atunci când intrăm în sfera mărturisirii Evangheliei avem o problemă serioasă: o facem prin Cuvânt, prin imagine, prin auzire, prin vedere? Cred că ideea de „meșteșugire” a propovădurii, la care se referea apostolul Pavel și de care el însuși de ferea, exclude amorsarea ca metodă. Noi, oamenii, vorbim dintre cele ce sunt ale noastre. Nu manipulăm, ci mărturisim.
Mai cred și că atunci când apostolul pune problema înnoirii minții, nu la amorsare se gândea el, ci la trăirea plenară a slujirii Trupului (da, recitiți întregul capitol!). Dar, asupra acestui aspect – extrem de important, de altfel – vom reflecta altădată.
Desigur, Dumnezeu face ce vrea. El trimite peste noi tot ce e nevoie pentru a ne convinge să nu ne risipim în deșertul autosuficienței și pentru a ne întorce acasă, în brațele Sale. Cum se face că unii încă mai rezistă Chemării, nu pot să vă spun, doar El o știe.
Da, Dumnezeu amorsează. Prin adieri de vânt, prin apusuri de soare, prin ciripit de păsărele, prin ploaia binefăcătoare, prin peștele cel mare, prin cucurbete, prin mană, prin lăcuste, prin întuneric, prin licăriri, prin atâtea altele. Mă bucur că o face, altfel aș fi fost de mult pierdut prin jungla asta de oferte și tentații.
Deocamdată, să ne întoarcem la ale noastre, la cum putem noi să ne mai vedem unul pe celălalt între atâtea afișaje. Chiar dacă gândim atât de diferit despre reprezentări pline de înțelesuri, unele atât de prețioase. Chiar dacă gândim la fel, căci nici cu asta nu ne e mai ușor să trăim uneori.
*
În timp ce ortodoxul intră în locul sfânt prin rememorare, evanghelicul o face prin alegerea personală.
Dacă ar fi de ales între acestea două, aș zice că
[1] Anamneză, în sensul de reamintire a unui fapt la care persoana în cauză a luat parte (în mod direct sau existențial/mistic), nu de amintire a unor evenimente istorice sau biografice.
dyo 