„Căci de la răsăritul soarelui şi până la asfinţitul lui Numele Meu este mare printre neamuri! Şi în orice loc se arde tămâie în cinstea Numelui Meu, şi se aduc daruri curate, căci Numele Meu este mare printre neamuri”, zice Domnul Oştirilor. (Maleahi 1:11)
Mi-e greu să găsesc o zicere mai năucitoare în Scripturi, cu atât mai dificile cu cât acestea nu sunt cuvintele unui om al lui Dumnezeu, fie ele și inspirate de Sus: este o rostire a Celui Preaînalt (de aceea avem ghilimele), profetul fiind, în acest caz, un transmițător cuminte. Dumnezeu rostește aceste cuvinte; iată un bun motiv să le acordăm atenția cuvenită!
Bine, Doamne, ne-ai captat atenția. Ochi și urechi! Dar … ce vrei să spui că se întâmplă „în orice loc”? Căci, din câte știm, de la răsăritul soarelui și până la apusul lui multe nații se frământă pe lumea asta. Ard toate acestea tămâie în cinstea Numelui Tău? Japonezii? Chinezii? Indienii? Popoarele antichității din Americi?
Mi-ar fi mai pe calapodul minții mele să consider că Dumneseu încearcă să-Și întărâte poporul, singurul deocamdată care are Legea, legămintele și cadrul de aplicare a tuturor poruncilor ceremoniale. Trecem cu vederea concurența venită dinspre samariteni, care aveau și ei un Templu pe Muntele Gherizim. Pentru evreu, un singur munte avea importanță. Restul, oricât de impunători ar fi fost, nu erau decât mormane de piatră.
Dumnezeu, în acest caz, le-ar sugera un gând dureros: ce-ați zice dacă v-aș spune că nu sunteți unici în situația de „popor ales”, că mai am rezerve pe acest pământ?
Mai puțin la îndemână mi-ar fi, recunosc, să mă gândesc că Dumnezeu vorbește pe bune aici, că așa este: de pe coastele Pacificului de Vest și până în lumea de dincolo de Atlantic, se găsesc o mulțime de nații care fac lucrurile ca la carte, deși nu au beneficiat de privilegiile evreilor. N-au văzut urgiile, n-au trecut prin marea despicată, n-au primit tablele Legii, nu au încheiat legământ cu Domnul, nu au primit instrucțiunile despre tămâierea corectă. Căci, o știm și noi, cum o știa și evreul: tămâierea nu se face oricum! Fii lui Aaron, Nadab și Abihu au plătit cu vieților lor prețul incorectitudinii. Iar acum să-mi spui, Doamne, că Te recomandă slava pe care o primești din partea unor neamuri care poate nici nu au auzit de tămâie, darămite de arderea ei comformă?
Ar mai fi loc de unele flotări (teo)logice. Nu insist, căci toate au hibe. Ce a zis Domnul așa rămâne, contrariant, îngrijorător, provocator, de neînțeles. Să remarcăm cumințenia profetului, care nu cere el lămuriri, deși e greu de crezut că el a priceput pe deplin taina acestor cuvinte. Dacă ar fi întrebat, cred că ar fi primit răspunsul lui Pilat, cel mai potrivit de altfel, tăcerea.
Poate că mai important decât ce a vrut să pună Dumnezeu aici cu subiect și predicat este să înțelegem ce a vrut El să vadă întâmplându-se în inimile celor din poporul Său.
În ce mă privește, în fața unor astfel de texte, nu pot să fac decât să iau ceea ce mi se dă, cu frică și cutremur: Dumnezeu îmi cere să cercetez orizonturile și, indiferent de ce voi vedea, să înțeleg că în orice clipă și în orice direcție îmi întorc privirea … Numele Său este mare. Poate că văd eu lucruri contrare ideii de glorificare, poate că nu pricep, poate că se întâmplă cu tot altceva decât ceea ce înțeleg eu prin „ardere de tămâie”, dar cine sunt eu să Îl contrazic pe Domnul Oștirilor?
Cine sunt eu să-I spun lui Dumnezeu că poate fi proslăvit numai prin viețile noastre, numai după cum știm noi că e bine?
Tot astfel stau lucrurile și cu prezumția aceea: cei răscumpărați de El sunt oameni care L-au prins de un picior. Nimeni nu mai e ca ei. Mai grav: nimeni nu mai e ca mine. Serios? Luați de aici:
„După aceea m-am uitat și iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, și strigau cu glas tare și ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!” (Apocalipsa 7:9-10)
Pentru cei ce ați rezistat până aici, am o dedicație. Cu plăcere! 🙂
dyo 