„… și bătrânii voștri vor visa visuri…”
Proorocul Ioel
Dacă ar fi să încerc a savura într-o singură sorbire a minții ideea de vis, cred că acesta mi-ar fi tributul de pricepere: suntem întocmiți atât de visurile nopții, prin care, așa cum ne învață și Jung, lumea noastră interioară caută să comunice cu cea conștientă, să îi spună despre ce a fost, despre ce este și, oricât de incredibil ar părea, despre ce va fi să fie, cât și de cele plăsmuite la lumina zilei, de care ne atârnăm speranțele și înspre care ne îndreptăm pașii (sau de care, uneori, în inconștienta noastră plinătate de raționalism emfatic, fugim). Mai pe șleau, suntem ceea ce visăm, fie că o facem nepremedidat, în somn, fie că o facem cu ochii deschiși.
Însă, în orice caz, voi să nu spuneți ca păgânii că viața este un vis, oh, nu! Căci viața abia atunci începe, când visul se transformă în faptă și începe a zămisli un destin. Iar dacă este să-l cred pe Ioel, citat câteva secole mai târziu de și apostolul Petru, aș spune că viața nu începe cu copilăria și tinerețile, ci cu sensurile-i distilate peste ani, adunate prin multe suferințe și vreo câteva amintiri. De aceea, sfârșitul felului de viețuire al unui om, acea „ieșire” a omului lui Dumnezeu din lumea aceasta, este cu adevărat vrednic de privit cu băgare de seamă, căci de acolo începe viața credinciosului, nu cu promisiunile pe care le cară în traistă, ci cu urmele pașilor săi.
dyo 