„… este abilitatea de a descoperi și promova tipare relevante pentru scopurile noastre de astăzi
în texte biblice scrise în cu totul alte ciscumstanțe,
trecând cu vederea diferențele de context” Sf.D.
Prea multe lucruri minunate se întâmplă pe lumea asta pentru a nu le putea pune cap la cap într-o poveste care ar trebui să aibă sens nu doar pentru noi, ci și pentru întreaga omenire! Din curgerea apelor, din forma norilor ce se perindă pe deasupra noastră, din roșii cucuiete care arată ca niște inimi pline de iubire, din secțiuni de buștean scoatem sfinte perle, din … orice ne puneți la îndemână putem trasa o hierofanie.
Dați-ne trei puncte distincte în Univers, doar atât, și vă vom așterne la picioare lumea oglindită în ele!
Țintașul texan este cel ce trage cu voioșie în peretele hambarului, la întâmplare, pentru ca apoi, examinând urmele lăsate de gloanțe să găsească un sens în acel desen realizat din puncte, fie o țintă care a apărut ca prin minune, fie un chip, fie un obiect anume, de obicei cu semnificație specială. Ea pare să aibă legătură cu o capacitate umană pe care o luăm de-a gata, fără a-i acorda prea mare importanță, aceea de a realiza asocieri de percepție pe sens unic între obiecte cunoscute și aranjamente aleatoare propuse de context. De exemplu, „Uite, acel nor arată ca un cal!” sau „stânca aceea arată ca o Căpățână”, „această secțiune de buștean ne arată un chip, oare nu este al lui Isus?”. De ce este pe sens unic? Pentru că nu se întâmplă să spunem ”Uite, acel cal arată ca un nor”, nici ”căpățâna aceasta arată ca o stâncă”, nici „această reprezentare a lui Isus arată ca un buștean”…
Toate aceste recunoașteri pleacă dinspre obiectul bine determinat și catalogat sub toate aspectele – formă, conținut, înțeles etc – înspre o lume guvernată de legi care ne depășesc priceperea, pe care unii le consideră aleatoare, iar alții dirijate de o voință tainică.
Privim Scripturile în acest fel, așa cum privim cerurile, stâncile sau buștenii. Găsim în trecerea norilor reprezentări frapante și neîntâmplătoare ale credințelor sau domeniilor noastre de interes. („Uite, versetul acesta vorbește despre [cutare subiect arzător al zilei]”). Acesta este aspectul trivial, de larg consum; un altul, ceva mai dificil de abordat constă în alegorizarea interpretării unui pasaj, adică în construirea sens actual, relevant doar pentru astăzi, pe baza unui material cules dintr-un context cu totul străin. Ceea ce autorul inițial al scrierii nici n-ar fi putut visa vreodată că se va putea „trage” din rândurile sale, devine în citirea noastră bine țintită „clar și evident”.
Am putea găsi un bun pretext pentru ignorarea acestui obicei al nostru în practica Apostolului Pavel în mânuirea Vechiului Testament. Exemplu: „în Legea lui Moise este scris: „Să nu legi gura boului care treieră grâul!” Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici?” (1 Corinteni 9:9). Da, despre boi era vorba, dar iată cum textul capătă în penița apostolului inspirat valențe surprinzătoare. Un caz mai profund este acela al folosirii istoriei lui Ismael și Isaac, cu izgonirea lui Agar, în discuția, pur teologică, despre antagonismul Lege – Har, din Galateni cap. 4.
Răspunsul oficial adus la semnalarea acestor exegeze apostolice este simplu: Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, a avut această autoritate să procedeze ca un țintaș din Texas și, la nevoie, să scoată dintr-un text venind din altă lume o aplicație duhovnicească relevată pentru astăzi. Dar această autoritate nu este pentru oricine, așa că noi, cei ce călcăm pe urmele lui Isus, ale ucenicilor și ale apostolilor, ar trebui să ne știm lungul nasului.
Nimic de zis, doar că sunt încă destui prepovăduitori și astăzi care se cred Paveli plini de duh și care caută prin toate desișurile de versete câte o profunzime bună de lăsat cu gura căscată adunările. Nu cred că ni s-a dat o limită unde ne vom opri cu număratul urmelor de gloanțe și cum să găsim un sens în împrăștierea lor, așa să fin îngăduitori și umili. Și să cercetăm cu grijă fiecare desen sacru ce ni se oferă de pe cer…
Iată un alt exemplu, nu mai puțin intrigant: asemănarea dintre Isus Cristos și Titus, fiul lui Vespasian, cuceritorul Ierusalimului și împărat al Romei (69-79 d.Hr.):
– Titus este primul împărat roman care moștenește împărăția de la tatăl său biologic, creind un precedent în Imperiul Roman ceva mai apropiat de cel al Împărăției (niscai rezonanțe cu Evrei 1:5-8 cu aluzii la Psalmul 2:7-8?)
– A dărâmat Templul din Ierusalim; oare cine a mai pus în discuție cu toată seriozitatea problema dărâmării acestei construcții? Bonus: Titus a intrat în Sfânta Sfintelor, asemeni Omologului său
– După biruința asupra Ierusalimului se întoarce la Tatăl său cu daruri; vezi același sens al lucrării lui Isus, așa cum reiese din Efeseni 4:8 și Psalm 68:18
– La întoarcere din iadul Iudeii este onorat într-un mod neobișnuit de către tatăl său (vezi monedele scoase pe piață, Forumul – Templul Păcii, Colosseumul) – întocmai cum Tatăl a onorat și înălțat mai presus de orice nume Numele lui Isus, după întoarcerea de adâncul morții
– Biruința lui este încununată de o jertfă – Titus intră singur cu jertfa pe care o aduce la altarul lui Jupiter Capitolinus; comparați cu Evrei 9:11-12, unde se vorbește despre intrarea Marelui nostru Preot în Cortul ceresc
Dacă iei seama această suprapunere istorico-teologică, ai zice că Roma păgână dat un copy-paste istoriei mântuirii. Nu prea merge copiatorul; totuși, se vede ceva, suficient de mult cât să arunce o nouă lumină asupra citirii Epistolei către Evrei. Să fie țintașul de vină și aici?
Citim în versete câte în lună și în stele. Scriind aceste rânduri, nu m-am putut decide dacă e de bine sau de rău. Ce pot să vă spun e că este de luat aminte în teologhisire. După priceperea fiecăruia.
dyo 