Filmul ca sculptură în timp


Timpul, prins între manifestările și formele sale factuale: este ideea supremă a cinematografului ca artă, care ne lasă să ne gândim la bogăția neexploatată a resurselor filmului și la viitorul său promițător. […] Cred că omul merge la cinema pentru timp: pentru timpul pierdut sau petrecut, pentru timpul încă netrăit. Merge acolo pentru experiența trăită; cinematograful extinde, accentuează și concentrează experiența unei persoane într-o manieră care le este refuzată celorlalte arte – și nu numai că o accentuează, dar o și prelungește semnificativ. Aceasta e forța lui: „vedetele”, schemele epice și entertainmentul nu au deloc de a face cu asta. Care este esența activității unui regizor? Am putea-o defini ca actul de a sculpta în timp. Așa cum un sculptor ia blocul de marmură și, fiind conștient de trăsăturile piesei terminate, dă la o parte ceea ce nu aparține acesteia – la fel, cineastul, dintr-un bloc de timp compus dintr-o aglomerare de fapte vii, taie și elimină ce nu-i folosește, lăsând numai ceea ce rămâne a fi un element al filmului terminat, ceea ce va fi o parte constitutivă a imaginii cinematografice.

(Andrei Tarkovski, citat de Cezar Gheorghe în Gândirea-Cinema, Cartea Românească, 2014)

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s