O dulce atenționare: Alături de Claudio Abado și Sergiu Celibidache, Leonard Bernestein este unul dintre dirijorii mei de suflet. Ei alcătuiesc pentru mine o minunată treime vizionară în materie de muzică orchestrală clasică. Ceilalți, Karajan, Bohm, Dudamel sau Bereboin, deloc neglijabili, sunt în valul doi … De asemenea, am savurat cu un mare interes expunerile lui Bernstein de pe youtube, fie de teorie muzicală, fie de analiză și explicare a unor lucrări simfonice. Apreciez erudiția sa, modul clar și convingător în care își expune ideile, faptul că reușeșete să ne ofere un cadru mai larg pentru a înțelege muzica, în relație cu alte arte, cu vremurile, cu viața … În cele ce urmează, când mă voi referi la Leonard Bernstein voi avea în vedere strict personajul creat de Bradley Cooper în filmul său.
*
Încep cu aspectul tehnic interesant, al cinematografiei alese. Cam primele 40 de minute sunt în alb-negru, format 3:4, urmate de secțiunea color, în același format, pentru ca în final, secvențele din ultima perioadă a vieții artistului să ne apară pe întreg ecranul („wide”).
Cumva, ele sunt adaptate stilului predominant al epocii referite. Totuși, cred că perioada alb-negru este mai degrabă o rememorare a Feliciei (ea este personajul de tranziție – vezi imaginea de mai jos); chiar dacă sunt și scene la care ea nu a participat, ele pot fi înțelese ca imagini-reconstituire-închipuire (după felul în care ea crede că ar avut loc întâmplările relatate).
Nu este un aspect esențial, nu trebuie să fiți de acord cu mine; din perspectiva mea el se potrivește mai bine felului în care înțeleg eu filmul în ansamblul său. Răbdare.
Trebuie spus că, indiferent de secțiunea în care ne aflăm și de soluțiile tehnice alese, imaginile sunt excelent construite, pe alocuri spectaculoase, cu nimic mai prejos celor din Oppenheimer (poate au avantajul de a fi mai „naturale”).
*
O primă dificultate în vizionare o constituie … vocea lui Bradley Cooper. Degeaba, m-am obișnuit atât de mult cu timbrul vocal grav, ferm al artistului, după atâtea vizionări de prelegeri pe YouTube, că nu reiușesc cu nici un chip să asimilez timbrul vocal al actorului. Într-un fel, e și păcat, dacă te gândești la cât s-au chinuit cu reconstituirea chipului său și la cât au pătimit din pricina acelui infam nas evreiesc!
*
Mi se pare că Maestro este un film care trebuia să apară când a apărut, adică acum, cam în conjuncție cu Oppenheimer (și, eventual, cu Napoleon). Deși diferențele dintre cele două filme sunt mult mai mari decât asemănările – vi le propun pe acestea, deocamdată: sunt ambele biografice și folosesc secvențe filmate în alb-negru – cred că există o imagine care le înfrățește pe amândouă, una asupra căreia fiecare ne propune o perspectivă proprie, în completarea celeilalte. Este vorba de imaginea omului-zeu, a aceluia care, prin voia sorții sau prin nevoința proprie, ajunge undeva deasupra corolei de minuni a muritorilor de rând. Oppie este forțat de împrejurări să se confrunte cu dileme morale abisale, inaccesibile nouă; Lenny, așa cum vom vedea, aspiră spre un statut al artistului în care să se poată debarasa de constrângerile sociale triviale cu care se confruntă auditoriul său.
Căci ce este un maestro, dragii mei, dacă nu un astfel de personaj îmbrăcat într-o aură orbitoare, la care privești cu fascinație și în preajma căruia respiri cu grijă, nu cumva să îl sufoci? Stăpân incontestabil peste ceva, nu contează domeniul, deși cel mai bine funcționează asta în arte, maestro trăiește deja pe un piedestal. Din această cauză unele dintre normele ce guvernează relațiile dintre noi, acei oameni obișnuiți, din public, pot fi suspendate uneori; unui maestro i se pot îngădui și suporta lucruri care nu-s de nasul nostru, fie că este vorba de mofturi și aroganțe, fie că avem în vedere tratamentul preferețial de care beneficiază în anumite circumstanțe sau că, pur și simplu, trebuie să înțelegem că misiunea noastră este de a-i facilita o viețuire cât mai comfortabilă pe acest pământ, pentru ca el să se poate dedica întregime întreținerii flăcării creației ce-i mistuie necrumat pieptul.
Iată, dintr-o prezentare cu public, care în film este plasată în perioda de după separarea de Felicia, soția lui, cum pune Bernstein problema : „Am înțeles că odată cu apropierea morții un artist trebuie să renunțe la tot ce-l înfrânează. Că un artist trebuie să fie ferm în dorința de a crea, în timpul rămas, cu o libertate absolută. De aceea, trebuie să fac și eu asta, trebuie să trăiesc restul vieții, indiferent cât de mult sau puțin mi-a rămas, exact așa cum îmi doresc.”
Cearta sa cu Felicia, de altfel, are ca motiv invocat de ea tocmai acest lucru: maestrul, în impetuozitatea cu care se avântă în tot ceea ce face, crează un spațiu greu de suportat pentru cei din jurul său.
*
Iar în acest film, maestro cam face ce poftește. E adevărat că atunci când vrea – și, din fericire, sunt momente din acestea în film – poate să decidă să fie om, pentru soție și pentru copii în special.
Nu i se trec cu vederea frivolitățile vieții sale intime. Nu doar faptul că Bernstein a fost bi-sexual este scos în ecidență, ci este sugerată și ideea că a avut destul de multe relații de-a lungul vieții, atât înainte de a-și cunoaște soția și în timpul căsătoriei, cât si după ce Felicia moare.
Finalul filmului ni-l arată pe Bernestein ajuns la bătrânețe, încă bucurându-se de viață. Aspră, în ironia ei, mi se pare scena în care este într-o mașină decapotabilă, împreună cu un prieten, în timp ce la radio se cântă R.E.M. – It’s The End Of The World As We Know It (And I Feel Fine), în care este menționat și numele … Leonard Bernstein. Nu îl mai recunosc în aceste momente pe maestrul care vorbea, cu o pătimașă convingere, despre felul în care Mahler a anunțat prin ultima sa simfonie că secolul XX va fi unul al morții …
Viața este frumoasă pentru cel ce o poate trăi după pofta inimii sale. Cortina!
*
Cine este, de fapt, maestro?
Cadrul final o are ca protagonistă pe ea, pe Felicia. Stă cu fața la noi, zâmbind, apoi se întoarce, iar pe ecran apare genericul final cu titlul filmului, Maestro. Pentru mine el este o confirmare a ceea ce am înțeles până aici: de fapt, ea este personajul cheie al filmului. Felicia este elementul de referință în construirea personajului pe care îl vom recunoaște ca fiind un maestro, acea figură umană ce își depășește condiția, devenind un simbol, un ideal.
Iată și un cadru care spune totul despre relația dintre cei doi; umbrele lăsate de brațele pasionatului dirijor se răsfrâng asupra Feliciei, micșorând-o, închizând-o în întunericul creat de măreția lui.
Ea este cea care, de voie, de nevoie, îl așteaptă în spatele scenei să coboare din lumină, să-și odihnească strălucirea și asupra ei. Priviți jocul luminilor, care aduce aminte de acel superb Diamonds and Ashes, al lui Wajda.
*
După cearta cu Felicia, urmează cea mai frumoasă parte din film, cea cu reconstituirea finalului unui concert de legendă, cel din 1973 de la Ely Cathedral (undeva la nord de Cambridge, în Anglia), în care s-a cântat Simfonia a doua de Mahler, „Învierea”. Este unul dintre momentele de culme ale carierei lui Leonard Bernstein; dirijorul este transfigurat, îmbibat în muzica ce curge fără contenire, măsură după măsură, într-o amețitoare alternanță de trăiri, toate legate de felul în care omul poate să înfrunte inevitabila moarte.
Iată filmul întregului concert. Merită vizionat în întregime. Dacă vreți să vedeți partea care apare în film derulați până la 1:25:30.
Filmul reproduce destul de fidel această încheiere trimfătoare. Chiar și acel emblematic salt pe podium este reprodus cu mare atenție; am citit că este partea cea mai muncită a filmului, iar Bradley Cooper a avut enorm de mult de lucru pentru a se traspune cumva, dacă este posibil, în experiența unică de care Bernstein s-a bucurat pe scenă la interpretarea acestei simfonii.
Omenește vorbind, realizatorii au făcut tot ce se putea pentru a reproduce această monumentală aventură a speranței, descrisă prin muzică. Curajul de include în film un moment care se bucura odinioară de vreo câteva sute de mii de vizualizări pe YouTube (între timp, clicul a fost scos, fiind invocate niște drepturi de autor) este și el de apreciat.
Dar scena are un scop precis: Felicia este reintrodusă în peisaj, la locul ei, așteptându-și credincioasă soțul în culise. De data aceasta, însă, este decizia ei, pe care în sfârșit o vedem și o înțelegem ca venind din toată inima.
Ca într-o veritabilă prăbușire de pe Muntele Tabor în valea demonilor suntem provocați să ne dezmeticim în fața realității nemiloase: Felicia este bolnavă de cancer. Rețin din această demeticire scena în care maestrul ce odinioară plutea pe aripile speranței urlă acum în pernă, învins de cruda soartă.
Este interpretul unei piese muzicale dator să asimileze ideea muzicală în trăirea sa, asemeni unui predicator care trebuie să practice ceea ce predică? Este o întrebare pe care mi-o pune filmul aici. S-a auzit în catedrala din Ely doar muzica inimii lui Mahler sau este și cea a lui Bernstein acolo? Merită explorată tema aceasta, într-o zi mai călduroasă.
Poate că trebuie să ne mulțumim cu ce ni se dă fiecăruia dintre noi. Uneori trăim mesajul pe care îl interpretăm (poezie, piesă muzicală, dramă); el este al nostru în întregime, dar asta nu înseamnă că vom fi scutiți de trecerea prin văi ale deznădejdii, în care nimic din ce am crezut în clipele acelea nu pare să mai aibă sens.
*
M-am întrebat, totuși, de ce copiii lui Leonard Bernstein și ai Feliciei s-au arătat mulțumiți de film și de felul în care este onorată memoria părinților lor.
Cred că am un răspuns. Dincolo de ironii, de această incomodă ancorare a imaginii maestrului Berstein de icoana enigmatică a Feliciei, cred că filmul ne prezintă un zeu capabil, prin voința sa proprie, să trăiască asemeni unui om, să ofere iubire lumii și prin altceva decât prin muzică. Multe din momentele pe care le petrece cu Felicia, presărate în diferite etape ale relației dintre ei, sunt pur și simplu copleșitoare prin simplitatea frumuseții lor. De asemenea, dedicarea sa față de soție în perioada de luptă cu cancerul este indiscutabilă.
Cred că tocmai în acest aspect stă, în ciuda a tot ce am spus mai sus și care pare să fi sugerat contrariul, măreția unui caracter precum Leonard Bernstein. A fost un om care a gustat din nectarul zeilor, un maestro, dar nu s-a șifonat, la nevoie, să coboare între cele simple și muritoare ale vieții.
Întrebări?
dyo 