În săbii să ne luptăm sau în scrisorele să ne denigrăm?

Se încetăţeneşte tot mai mult un stil, un model dezonorant de a lupta pe câmpul minat al apologeticii confesionale. A început prin guest-posturi, timide, încă deficitar calibrate în raport cu dimensiunea duşmanilor atacaţi, după care s-a trecut la misive întinse pe câte douăsprezece pagini, sau porţionate pe episoade. Vorbesc binenţeles despre războiul scrisorelelor deschise, în toi pe blogosfera evanghelică românească, un război care modelează tot mai radical taberele combatante înspre idealul drăcesc al dezbinării totale.

Fără îndoială, acest mod de întreţinere a unei dispute şi de decontare a poliţelor restante oferă nişte avantaje celor ce recurg la el. În primul rând, îl pune pe găzduitor la adăpostul disclaimerelor şi al neasumării în totalitate a afirmaţiilor din scrisoarea găzduită. Convenabilă manevră de eschivare de la asumarea unei poziţii clare, bărbăteşti, într-o dispută … Spune că scrisoarea nu îl reprezintă, însă o publică, strecurând dacă se poate şi câteva finuţe tuşeuri de marketing (ex. precizia de diamant a afirmaţiilor autorului, bunul său simţ, coerenţa şi, nu în ultimul rând, titlurile acestuia)  Spune că nu este în totalitate de acord cu ea, dar numai bunul nostru Dumnezeu ştie ce aprobă el acolo şi ce nu; se aşteaptă însă de la cititori să facă distincţia asta, să citească printre rânduri şi să fie de acord cu el în ceea ce susţine împreună cu autorul scrisorii şi să treacă cu vederea derapajele acestuia, neglijabile în raport cu scopul nobil al mesajului transmis.

Un alt avantaj este acela că, de regulă, expeditorul scrisorii nu este adresabil şi nu poate fi confruntat cu privire la ceea ce a scris. Maurul şi-a făcut datoria: poa’ să stea deoparte, la cutie, de-acum încolo. Intră în prim plan găzduitorul; cu acesta nu prea ai ce să discuţi, din moment ce nu îşi asumă din misivă decât ce vrea el. Este o imensă caznă a răbdării argumentative să dialoghezi cu cineva care te joacă pe degete, folosindu-se de textul altuia. Îţi va spune că tu nu îl cunoşti pe autor, spre deosebire de el, ceea ce îi conferă încă un avantaj (nemeritat) în dezbatere: te poate expedia în doi timpi şi trei mişcări dacă se întâmplă ca tu să nu fi avut vreodată oacazia de a-ţi lega şireturile cu autorul scrisorii, în carne şi oase.

Tocmai pentru că atât autorul cât şi cel care publică scrisoarea sunt protejaţi de confruntarea reală a demersului lor, unul prin lipsă, celălalt prin eschivare, metoda aceasta oferă oportunitatea spunerii lucrurilor “pe bune”, fără perdea, fără o minimă preocupare pentru acurateţe în lansarea de “bombe” mediatice şi fără politeţurile (de lemn, e adevărat) din comunicatele oficiale emise de organismele de conducere cultice.

Am scris această postare pentru că am văzut că, din păcate, fenomenul proliferează; mai mult, el este rafinat şi perfecţionat iar arma atacului indirect este tot mai ingenios otrăvită de către utilizatorii ei. Ultima mostră în domeniu îi aparţine lui Petru Lascău, care publică şi el o scrisoare deschisă pe blogul său, cea a lui Gavrilă, un cioban penticostal din Poiana Sibiului. O puteţi citi AICI. Ea face parte din acelaşi joc pe care vi l-am descris mai sus, însă ridicat pe o treaptă superioară: avem de-a face cu un usturător pamflet, cinic, nemilos şi ambalat în pitorescul limbajului ţărănesc de prin zona de provenienţă a oierului. Aşa cum spuneam şi acolo, într-un comentariu, s-ar putea să merităm acea băşcălie care ni se administrează nouă baptiştilor de către badea Gavrilă. Poate că trebuie să simţim şi noi, măcar un pic, cât de dureros este să fi luat cu fulgi cu tot de către cei ce ţi se pretindeau “fraţi” până acum. Totuşi, Petru Lascău nu ar fi trebuit să publice aşa ceva pe blogul său. A căzut şi el în capcană. Poate că atât a putut duce şi el. A cedat ispitei de a nu mai întoarce celălalt obraz; în schimb, şi-a încleştat cu furie pumnul şi i-a lovit în plin plex pe aceşti nevrednici, invidioşi şi neduhovniceşti baptişti.

Va primi aplauze pentru asta. Va avea un rating nemaipomenit pentru blogul său, oricum unul de frunte între cele româneşti. Totuşi, nu face altceva decât să contribuie şi el la adâncirea dezbinării dintre evanghelicii români. O povară grea şi crudă este asta; Petru Lascău nu avea nevoie de ea. Am apreciat echilibrul şi moderaţia reacţiiilor sale, atât cât puteau fi ele prezente în atitudinile pe care le-a avut în chestiunea Răscumpărării Memoriei şi în cazul Străjerii; de data asta fratele Lascău a călcat din plin în străchini. Păcat.

E de la sine înţeles că nu îşi va asuma conţinutul producţiei muştruluitoare a lui badea Gavrilă. Se va ascunde sub motivaţii predictibile cum ar fi, într-un chip ultra-reducţionist listate aici: “e un pamflet”, “să vedeţi şi voi cum e”, “cei care mă cunosc ştiu că eu nu gândesc aşa”, “ce, voi nu ştiţi de glumă?” şamd. La fel, nu văd cum ar putea conta cineva pe un răspuns pertinent din partea ciobanului din Poiana Sibiului perplexităţii cu care îi privim această copodoperă de băşcălie spirituală.

Am pretenţia că sunt unul dintre evanghelicii suficient de inteligenţi (şi călăuziţi de Duhul Sfânt!) pentru a nu mă lăsa furat de gestul lui Petru Lascău. Vor mai fi mulţi alţii care să nu “muşte” momeala dezbinării. Sunt destui însă aceia care nu vor pricepe altceva din cuvintele lui Gavrilă decât că brânza baptistă s-a împuţit aşa de tare că trebuie să separăm tarebele şi să ne vindem marfa despărţiţi unii de alţii. Despre aceştia nu pot să sper decât că Domnul îi va avea în paza Sa; în privinţa păstorilor lor … speranţele sunt tot mai firave.

Revenind la titlul postării de faţă … hm … cred că până şi o luptă în săbii ar fi mai onorabilă aceleia care se duce acum prin scrisorelele pierdute ale acestor personaje inodore din evanghelismul românesc. Ar curge sânge, am avea răniţi, ar cădea poate şi câteva capete dar măcar am putea spune la sfârşit că am luptat cu onoare, în spiritul unui necesar cavalerism creştinesc şi dând dovadă de ceea ce vedem tot mai puţin prin biserici în comparaţie  cu stadioanele (păgâne) de fotbal: fair play.