Ajunge zilei frământarea ei! (2) – Despre ameninţarea ecumenismului din partea lui Teofil

Teofil ne pune iar pe gânduri. De data asta subiectul este unul pe marginea unui termen „rău terfelit” (cuvintele sale) în dezbaterile ultimei perioade.

Atât lui Alin Cristea, cât şi mie, ne-au rămas ca temă de reflecţie, printre altele, cea pe care autorul o ridică în următorul paragraf:

…am demonstrat ce era de demonstrat: stigmatizarea celor incomozi nu suprimă adevărul pe care ei îl afirmă, ci trădează o proastă gestionare a lui. O rătăcire în detalii nesemnificative.

Nu ştiu dacă neapărat Teofil a demonstrat asta în articolul său, unul de zile mari de altfel, însă acestei provocări îi sunt necesare unele nuanţări. La urma urmelor termenii stigmatizare si incomod ne trimit la problema de fond a gestionarilor de adevăruri, oricare ar fi acestea (deşi, recunosc, mă interesează în primul rând credinţa creştină afirmată pe temei evanghelic). Evanghelicii români nu ştiu să argumenteze. Această problemă este una care afectează mediul evanghelic românesc în întregul lui, de la cadre universitare ale institutelor teologice, teologi, doctoranzi, pastori şi autori creştini, până la sora de pe ultima băncuţă din adunare. Mai grav, în această stare de boală cronicizată: nu se recunoaşte dezastrul. Bolnavul care se încăpăţânează să se considere sănătătos … credeţi că mai are şanse pentru luminiţa de capăt de tunel?

Iată şi comentariul meu la postarea lui Teofil (niţel coafat, din considerente editoriale):

“stigmatizarea celor incomozi nu suprimă adevărul pe care ei îl afirmă, ci trădează o proastă gestionare a lui”
Cred ca boala proastei gestiuni a adevarului asumat – ca sa fiu cat mai inclusiv posibil in aceste circumstante – s-a distribuit democratic peste tagma fiilor oamenilor si macina capete de crestini evanghelici, ortodocsi etc, etc, musulmani si atei deopotriva. De aproape doi ani de zile tot strig in pustie ca ne lipseste la nivel exterior o conduita apologetica, pentru ca cea pe care o avem acum este rezultat al unui cancer ce ne sfredeleste fara mila maruntaiele. Inca mai aud voci care isi justifica rautatea folosind Galateni 5:12 si Filipeni 3:2 (ea poate fi “biblica”, vezi bine).
Pe de alta parte, nu pot sa nu intreb: daca in viata de toate zilele ne comportam ca si cum doi plus doi ar face cinci, ce rost mai are sa sustinem ca totusi noi avem adevarul, doar ca experimentam mici probleme in a gestiona rezultatul corect?
Cand il aud pe un Turek spunand ca “cei mai mari dusmani ai adevarului crestin sunt chiar crestinii” – o mare tampenie, dupa parerea mea – imi dau seama ca (poate ma insel) mai rau de atat nu se poate: sustinem un adevar aflat in cea mai proasta pozitionare dpdv al relevantei dintre toate cate mai exista pe lumea asta asa ca ori coboram stacheta si vorbim de adevarul nostru (no matter what else is offered on the today’s market), ori nu mai credem in existenta unui adevar anume …

In acest caz ecumenismul mai nu are alt rost in spatiul crestin contemporan decat la nivel politic si social: suntem tot mai putini si ar fi bine sa fim uniti ca sa nu ne fie stearsa de tot stirpea etc,etc …