Iertare, [fără plural], xx.
1. Panaceu pentru angoase, depresii şi inexplicabile conflicte existenţiale. Valoarea lui stă în efectul curativ asupra psihicului celui care iartă şi nu are nimic de-a face în mod direct asupra relaţiei cu “împricinatul”. Fiind o prescripţie de ordin personal, la nivelul conştiinţei, ea nu mai cere neapărat o confruntare directă urmată de o informare asupra hotărârii de iertare: important este ca în urma sa să răsară, suavă ca un ghiocel de primăvară, dulcea libertate interioară. Aduce mai degrabă cu un placebo, după cum lesne se poate înţelege.
2. Unul din avatarurile puterii pe care un om o are peste cei ce i-au greşit, fie şi numai prin faptul că există în viaţa lui, tulburând-o. Este o expresie a augustei sale pronii, revărsată peste aceşti mici pigmei spirituali. Alminteri, la nivelul său, gestul e gratuit, trivial, uşor de livrat; o vorbă rătăcitoare în eter, fără costuri ascunse, fără impozite ulterioare.
3. Abdicare de la o poziţie de putere faţă de cel ce a făcut o greşeală. Poate implica asumarea unor pagube, adică pe limba noastră costuri, şi are un efect nemijlocit asupra relaţiei dintre “părţi”. Absenţa ei este, în esenţă, o formă de sinucidere, printr-o izolare în conştiinţă, chiar dacă, în aparenţă, pe din afară totul pare în regulă. De aceea condiţionarea rostită de Mântuitor în Evanghelii „dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” trebuie înţeleasă din această perspectivă vrăşmaşă vieţii. Cel ce îşi ia viaţa prin neiertare nu va avea parte de Viaţa veşnică pe care o dă Tatăl, prin Fiul Său, oiţelor care Îi calcă pe urme.
dyo 