Dicționar existențial – Liturghie

liturghie – sd, fără plural

Ne prinde cel mai bine fotograful în cadru atunci când suntem în mișcare. Când înghețăm în așteptarea click-ului care va imortaliza momentul, camera tinde ”să dea blur”, să piardă focalizarea, iar în poză se vor vedea doar umbrele noastre.

De ce merg lucrurile astfel? Nu știu: întrebați-l pe fotograf …

Poate că ni s-a dat darul uitării tocmai pentru că mai important decât să ne umplem mintea cu lucruri – oricât de bine puse la punct vor fi acestea – este reflecția, bătaia inimii în ritmul adevărului ce i s-a încredințat. Odată memorat, Dumnezeu se îngrijește ca noi să Îl uităm din nou, pentru a o lua de la început. Nu știe de cut, copy sau paste, de arhivări și înmagazinări: curge fără ostoire și ne cheamă din vreme în vreme să ne răcorim în albia Lui, pentru ca apoi, pierduți în arșița pustiei, să ne aducă aminte să nu părăsim cursul râului …

Aceasta este liturghia, o reacordare la muzica cerului, ca o reamintire a unei melodii pe care nu o vom putea lua cu noi pentru a o fredona în drum spre casă. Pentru a o asculta încă odată, va trebui să revii.

O fotografie a unor armonii.

Meșter mare, fotograful ne așteaptă în vremuri dinainte hotărâte, să ne cuprindă pe toți la încă o fotografie de grup. Deși în aparență totul e nemișcare, nu cred că există momente în care așezarea inimilor noastre să fie mai improbabilă în timp, în spațiu sau în simțire. Paradoxul stă, poate, în faptul că tocmai atunci El se oprește, iar noi nu găsim odihna; își va începe neobosita lucrare abia când vom fi revenit în lume, căutându-ne liniștea pe străzile cetății, începând cu înmiresmata cafea de dimineață, până târziu în noapte, când moțăim rătăciți în virtuale și concrete distribuiri de stări și de alte fotografioare din astea …

În afară de eventualitatea că viața poate să devină ea însăși o liturghie, rămâne cum am stabilit.