Sfinţii părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi omului (2)

Partea întâi

Așa cum titlul sugerează, cartea nu se ocupă doar de problema Creației, ci ne propune și o perspectivă asupra istoriei ulterioare acesteia. În general, ideile enunțate aici se înscriu pe linia dogmatică a ortodoxiei cu care ne-am obișnuit, chiar fără să facă apel de prea multe ori la theosis, conceptul care ne dă nouă evanghelicilor, precum și ortodoxului de rând, destule bătăi de cap.

Voi poposi pentru câteva momente în ograda protestantă, unde lucrurile par mult mai simple. Majoritatea protestanților cu scaun la cap sunt creaționiști de un fel sau altul. Unii merg pe linia abordării literale a primului capitol al Genesei și perspectiva unui Pământ tânăr, alții îmbină relatarea biblică cu teoria evoluționistă – văzută ca metodă de lucru a lui Dumnezeu – și consideră “zilele” din primul capitol orice, dar numai zile normale nu. Și unii, și alții consideră că Adam şi Eva sunt personaje reale și că începând cu istoria lor povestirea Genesei are toate calitățile unui referat istoric, motiv pentru care trebuie interpretată din această perspectivă.

Beni Fărăgău a surprins modul protestant de a vedea istoria biblică în acea diagramă simplă și școlărească, orientată astfel: Creație – Cădere – Răscumpărare. Bineînțeles, ea suportă multe înflorituri: aduceți un dispensaționalist și o va felia din câteva mișcări în alte bucățele mai mici. De fapt, acesta este cuvântul … feliere. Paradigma protestantă este împărțită în fragmente bine delimitate, care nu se încurcă unul pe celălalt și care explică într-un mod elementar mersul lucrurilor din lumea noastră.

Se nasc multe întrebări mucalite aici; de pildă, unii contestatari nu pot înțelege de ce Creației i-a urmat o Cădere. N-a reușit Domnul nostru să creeze ceva mai bun, care să nu se strice? Nu, aceasta este cea mai bună lume posibilă, au răspuns unii teologi. Aici, același Beni Fărăgău, explicând acel “foarte bine” din Genesa 1:31 va spune că “Dumnezeu a socotit că este foarte bine să aducă în existență un univers pervertibil.”[Beni Fărăgău, Genesa, pag. 295]. O astfel de afirmație însă ridică mai multe probleme decât rezolvă, pe care Beni nu le ocolește, dar nici nu le soluționează neapărat. Dacă Prima Creație a fost astfel concepută, va fi și a doua (cea de după Judecată) la fel? Dacă da, atunci e de bun simț să ne gândim că ne vom putea aștepta la o nouă Cădere (o istorie în cercuri). Dacă nu, dacă cea de-a doua lume va fi nepervertibilă, atunci de n-a putut fi ea creată astfel de la bun început?

Sigur, ne putem juca cu astfel de întrebări la nesfârșit. Mai bine să ne întoarcem la Kalomiros, a cărui paradigmă ocolește toate aceste probleme tocmai datorită modelului de interpretare a Genesei. Pentru el, Creația nu se încheie în Genesa, nici altundeva în Lege, nici în Prooroci, nici chiar în Evanghelii. De aceea, de pildă, atunci când Hristos spunea în Ioan 5:17 că “Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez” El de fapt ne confirma că Dumnezeu este încă în ziua a șasea … Ca și cum ar spune: “Voi sărbătoriți Sabatul vostru, Noi însă, muncim de zor. Încă nu Ne odihnim. Pentru Noi Sabatul nu a venit.” Sensul cuvântului “zi”, ni se spune, este unul mistic [ pag. 85 ] și trebuie înțeles din perspectiva cristologică a restului discursului biblic. Ziua a șasea se încheie atunci când Mântuitorul spune, de pe cruce, “S-a isprăvit!”. Noi, cei ce ne-am pus credința în El, am intrat în Sabat, ziua a șaptea şi ne odihnim împreună cu El în timp ce Învierea noastră va inaugura o nouă săptămână … ( vă recomand să citiți secțiunile XV și XVI, începând cu pagina 113, pentru a urmări firul dizertației teologului grec în această problemă).

Kalomiros evită prin această abordare un antropomorfism pe care, cel puțin mie, nimeni nu mi l-a explicat satisfăcător, cu privire la faptul că Dumnezeu “s-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o făcuse” Genesa 2:2. După șase zile de muncă asiduă, a urmat o zi de odihnă, înainte ca tăvălugul Căderii să-L cheme din nou pe Domnul nostru la lucru. Sună cinic, așa cum prezint eu acum situația, dar poate că ar trebui să nu ne grăbim cu răspunsuri. Mai bine să lăsăm unele întrebări fără explicații savante, dar măcar aureolate de o aromă a tainei, decât să ne hazardăm în afirmații și conceptualizări cârpăcite pentru a le da cu tifla contestatarilor.

Să nu credeți cumva că teologul grec nu periodicizează. Va propune și el un model istoric, redus la două felii: relatarea Creaţiei întregii umanităţi (sublinierea lui Kalomiros) – comunicare profetică a unei taine – este până în Genesa 2:3, după care urmează istoria oamenilor care L-au cunoscut pe Dumnezeu [ pag. 69 ]. Pe hârtie, ele sunt puse secvențial, dar în realitate se suprapun. Astfel este posibil, în concepția sa, ca istoria lui Adam – acceptată ca fapt istoric – să se petreacă cu vreo 7500 de ani înainte de noi, cu deosebirea că la acea dată Pământul era populat cu oameni, trăind în afara Raiului, înțeles ca fiind “orice și oricine primește energia dumnezeiască necreată a Duhului Sfânt”[ pag. 66 ]. Evident, Kalomiros nu își mai bate capul cu acele întrebări care și ele adesea îi incomodează pe fundamentaliști: cum s-au înmulțit oamenii pe fața Pământului dintr-o familie care, pentru o lungă perioadă de timp, a avut doar doi băieți, de cine se temea Cain cu privire la viața lui, de unde și-a luat el nevastă (ce ne facem cu problema incestului?), pentru cine a zidit el ditamai cetatea etc.

Închei acest episod cu un citat care îl vizează pe Adam și care condimentează, dacă mai era nevoie, înțelegerea autorilor acestei cărți cu privire la o Creație îngemănată cu istoria desăvârșirii:

“Adam este primul om care L-a cunoscut pe Dumnezeu față către față, primul membru al Bisericii lui Hristos, primul Patriarh al poporului lui Dumnezeu și primul între cei cărora Dumnezeu S-a făcut cunoscut. De aceea icoanele ortodoxe al Învierii Îl zugrăvesc pe Hristos ridicându-i pe Adam și pe Eva din iad înaintea tuturor celorlalți drepți.” [ pag. 69 ]

Partea a treia