Unde se vede că penticostalii au şi ei un Mateaş al lor

Este cât se poate de firesc – şi de bun simţ – să recunoaştem că fiecare denominaţiune îşi are mândria ei, marca ei înregistrată cu care iese pe piaţa ideilor şi a ofertelor de mântuire. Baptiştii, ne-a reamintit Paul Negruţ la congres, sunt oameni ai Scripturii. Ar fi bine să fie aşa. Penticostalii, ne-o aminteşte Cristian Ionescu, au botezul Duhului Sfânt, confirmat de semnul vorbirii în limbi. Nu ştiu cât ar fi bine, cel puţin pentru el, să fie aşa.

Cumva, în ciuda diferenţelor dintre cele două moduri culte creştine şi a unei istorii tulburi, s-a ajuns la o pace, chiar la o cooperare pe fronturi comune. Se părea că este posibil ca baptiştii să privească la penticostali acordându-le prezumţia că ceea ce pretind ei că experimentează în Duhul pleacă de pe fundamente oneste. În acelaşi fel, penticostalii păreau dispuşi să recunoască că Duhul lucrează şi între baptişti, chiar dacă nu la fel de spectaculos precum în adunările penticostale.

Iluzii.

Scrisoarea fratelui Mateaş, de la cumpăna dintre ani, a scos la iveală mentalităţi refulate în minţile unor pastori baptişti care priveau la “fraţii” lor cu o augustă îngăduinţă, ca la nişte “puţin eretici”, nici departe, nici aproape de Împărăţie, levitând la buna dispoziţie dogmatică a capetelor luminate baptiste.

Iată că, recent, pastorul Cristian Ionescu scoate la lumină, dintr-o lădiţă dogmatică de dată totuşi recentă, “adevărata credinţă penticostală”. Care credinţă ne spune el, zice cam aşa:

“Adevărata credinţă penticostală afirmă vorbirea în limbi ca semn iniţial şi imperativ al Botezului cu Duhul Sfânt şi Botezul cu Duhul Sfânt ca act integrant şi imperativ al mântuirii!” 

Nu am nevoie de studii teologice, literare sau filozofice pentru a înţelege că o astfel de exprimare exclude de la mântuire tot ce mişcă şi nu vorbeşte în limbi. Doar ei, adevăraţii penticostali, au mântuirea; noi, ceilalţi, manevrăm o teologie “suspectă” pentru că, ni se spune, abuzăm de o paradigmă după care “putem să fim mântuiţi fără să facem din ce în ce mai multe lucruri”.

Aşa cum am spus-o şi într-un comentariu la această neinspirată postare, Cristian Ionescu nu face decât să reflecte într-o oglindă concavă – una care răstoarnă imaginea reflectată şi o micşorează, pentru cei ce au lipsit de la lecţia asta de fizică – sectarismul fratelui Mateaş. În acest caz, noi, cei nu prea mulţi care ne-am delimitat de inepţiile păstoraşului de Bratca – şi am fost aplaudaţi! – suntem soluţia imorală a penticostalilor care ne vor face cu mâna, la un moment dat din Cer, pentru că ei au vorbit în limbi înainte de a ajunge acolo şi noi nu.

Prima biserică neoprotestantă în care am intrat vreodată a fost una penticostală. Am avut parte de prieteni buni între aceştia. Niciodată nu i-am privit de sus şi nu m-am simţit privit, la rândul meu, de sus de către ei. Am buchisit cu unii Scripturile împreună, ne-am închinat, ne-am bucurat.

De aceea când văd un demers sectar, îngust şi înghesuit în absolute vechi de nu mai mult de un secol, precum cel al pastorului Ionescu, mă cuprinde o inexplicabilă tristeţe …

Nu puteau să-i rămână literele-n buricele degetelor?