Aventuri carismatice (9)

Pentru a citi din episoadele anterioare, dati click pe banerul “Aventuri carismatice” de pe side-bar.

Gata

Am plecat încet, discret, fără tam-tam. Undeva prin vară, am anunţat în biserică retragerea (temporară, cum se credea atunci) din slujba de prezbiter. Adevărul este că munca de la World Vision îmi ocupa tot mai mult timp, iar de biserică am început să mă detaşez tot mai evident.

Am mai predicat sporadic. Ultima dată a fost pe 28 septembrie 2008. Am vorbit din Ioan 8:12, despre ce înseamnă să calci pe urmele unui Domn care este lumină …

Nu sunt un tip emotiv; dimpotrivă, am reputaţia unui om (prea) calm, cu stăpânire de sine, liniştit, niţel flegmatic dpdv al temperamentului. Şi totuşi, la final mi-am stăpânit cu greu lacrimile; undeva cred că era în mine conştienţa ultimei slujiri prin predicare la Mana. Fiecare din aplicaţiile cu care am încheiat îmi sfredelea inima de milă, pentru mine, dar şi pentru aceşti oameni care îmi păreau tot mai străini:

“Când umbli în lumină:

–          iubeşti adevărul întreg, neştirbit, aşa cum este el
–          nu faci compromisuri, nu te joci cu valorile tale
–          te laşi cunoscut de cei de lângă tine, aşa cum eşti

• e trist să nu poţi fi tu între fraţii şi surorile tale
• să fii trist şi să fii obligat să zâmbeşti
• să ascunzi realitatea inimii tale

–          îţi pui pe masă, înaintea celor cu care eşti în părtăşie, motivaţiile
–          nu lucrezi pe la spate împotriva aproapelui tău / nu îl vorbeşti de rău
–          primeşti smerit orice sfat şi orice mustrare venită din partea cuiva care îţi vrea binele
–          nu cauţi scuze pentru întunericul din inima ta ci laşi ca lumina lui Hristos să pătrundă acolo şi să vindece”

Două săptămâni mai târziu aveam să aud de la pupitru – nu aveam amvon – următoarele cuvinte, rostite cu o voce aproape tremurândă: “Fraţilor, nu am fost de acord la început cu asta, dar vreau să va spun acum că am ajuns la concluzia că Dyo a avut dreptate … Nu putem să trăim fără caracter creştin. Ne descompunem … Nu ajungem nicăieri. Trebuie să facem ceva.”

Da, aţi ghicit, predica tocmai fratele cu care avusesem interminabilele discuţii despre rostul caracterului creştin în umblarea cu Duhul şi darurile Sale. În timp ce, natural, mă bucuram de ceea ce aud, pentru mine era prea târziu. A fost ultima mea prezenţă în adunarea de la Mana.

La început de ianuarie 2009 am trimis conducerii bisericii o scrisoare în care îmi comunicam decizia de a pleca din biserică. Deşi decizia era motivată în scrisoare, au dorit să avem şi o discuţie prin viu grai, lucru care s-a întâmplat câteva săptămâni mai târziu. Deşi s-au spus lucruri grele acolo, cu o mulţime de întrebări şi “clarificări”, ne-am despărţit civilizat, cu strângeri de mână. Drumurile noastre se despărţeau; fiecare urma să meargă mai departe pe calea pe care şi-a ales-o, suportând consecinţele aferente.

M-am mai întâlnit ocazional cu fiecare dintre liderii bisericii sau cu membrii ai acesteia. Cu unul dintre ei conlucrez în mod curent, pe linie profesională, prin natura slujbei pe care o am la World Vision. Ne salutăm, cu unii mai stau de vorbă, dar de închinat împreună nu s-a mai pus problema vreodată.

Câteva luni mai târziu, un grup de bărbaţi din Şoard, sătui de ceea ce se întâmpla în locul unde îmi începusem cu ani în urmă activitatea misionară, m-au chemat la o discuţie. Trebuia făcut ceva: ori să mă întorc la Mana şi preiau lucrarea din Şoard (dusă de râpă: “pastorul” de acolo deschisese magazin de alimente în curtea bisericii, unde vindea chiar şi ţigări!), ori să înfiinţăm altă biserică …

Am declinat ambele oferte: Dumnezeu îmi deschidea alte uşi pentru slujire … Biserica Baptistă Libertăţii din Târgu Mureş îmi oferea tot mai mult ocazia de a sluji, mai ales la ora de studiu biblic. După un timp de reflecţie, fără grabă, în linişte, încununat de invitaţia pastorului la a deveni membri, ne-am alăturat acestei biserici în ianuarie 2010.

Cam astea au fost aventurile mele carismatice cu bune şi (prea multe) rele. Voi reveni cu un ultim episod, în care o să trag linie cu privire la ce am învăţat din această experienţă. Cred că există calităţi incontestabile ale unor astfel de congregaţii, dar şi mari pericole. Tinerii, sau mai vârstnicii, care se lasă ademeniţi de ofertele carismatice nu au habar, de cele mai multe ori, în ce se bagă. Sper că, din acest punct de vedere, povestea mea le poate fi de folos acelora care se lasă prea uşor furaţi de mirajul unei spiritualităţi care izbeşte ochiul, dar care în profunzime nu face altceva decât să ascundă mizerii de nedescris.

(va urma)