„De ce eu?”

Tot ce ni se întâmplă e improbabil, poate că asta e cauza. E adevărat că unii ajung la maturitate să își vadă împlinite visele copilăriei, dar sunt atât de puțini încât până și reușita lor este la fel de surprinzătoare. Nu doar că nu am ales unde să ne naștem, în ce eră, din ce părinți, dar parcă și drumurile pe care le parcurgem în viață se aștern cumva înaintea noastră după legi necunoscute nouă, ca într-un neobosit scroll pe ecranul unui GPS. Da, putem să alegem încotro să virăm la prima intersecție: de aici vine iluzia controlului. Totuși, la o privire asupra hărții de la o înălțime suficient de mare, micile cântăreli ale clipei se pierd în taina fluviului care curge pe unde vrea, fără să ca cineva să-i poată cere socoteală.

Atunci când înțelegi că există o astfel de înălțime, sau, folosind o altă ilustrație, când poți intui valul care transcende frământările vremelnice ale picăturii, ești eliberat de povara propriilor opintiri. Ai fost rânduit acestui destin: asta este mărturia oceanului. Îți rămâne, nu-i vorbă, de lucrat la propria ta mărturisire, nu luând partea unor povești fără vreun rost anume, ci confirmând la fiecare pală de vânt, forța tsunami-ului ce va să vină.

„De ce eu?” Până nu ai sondat cu privirea-ți oceanul de gândire din care s-au zămislit și ale tale nerăspunse încercări de a înțelege cele de dincolo de orizonturi, nu te grăbi cu un răspuns. Vei întâlni oameni care îți vor flutura înaintea ochilor propriile certitudini. Sunt, de regulă, cei cunoscuți ca fundamentaliști, uneori aparențele pot să înșele. Pentru unii ca aceștia cerul e opac: oriunde își vor întoarce privirile vor vedea același lucru.

Mai bine caută un răspuns la o întrebare mai rece, tocmai de aceea mai importantă în efectele sale asupra ființei tale: „De ce El, Hristos?”. De aici pleacă valul. Tot aici își va găsi și odihna.