Aventuri carismatice (1) – Grupul de la Rhema

Motivaţiune

Poate că unii dintre voi ştiţi deja că am avut şi eu porţia mea de experimentare a fenomenului carismatic. Dacă nu, aflaţi că timp de aproape un deceniu am slujit într-o astfel de biserică, în administrare, în conducere, în studiu biblic, în predicare şi misiune. Când am plecat mi-am pus şi eu întrebarea aceea pe care îl frământă pe orice om care încheie un sezon: “S-a meritat?”. Voi evita deocamdată să vă furnizez un răspuns; consider însă că din experienţa acelui deceniu pot să beneficieze şi alţii. De aceea am hotărât să scriu această serie. Scopul meu nu este unul vindicativ, motiv pentru care voi evita să nominalizez unele persoane şi voi evita să aduc în lumină detalii neziditoare. Cu toate acestea nu vă aşteptaţi la o poveste romanţată; voi prezenta lucrurile aşa cum le-am trăit încercând pe cât posibil să evit înfloriturile pasionale, lucru pe care credeţi-mă că o să-l pot face, mai ales că au trecut aproape trei ani de când am ieşit din acest context.

Să începem însă, pe îndelete, să depănăm istorioara noastră …

Grupul de la Rhema

Când am venit în Sighişoara în 1995, după ce îmi încheiasem studiile în Cluj şi a trebuit să las în urmă biserica Baptistă din Mănăştur, am găsit un oraş dezolant din toate punctele de vedere, mai puţin cel al frumuseţii cetăţii medievale. Sărăcia era la ea acasă; din cauza că se baza pe o industrie preponderent uşoară – textile, confecţii, ceramice – exista o rată mare a şomajului la bărbaţi. În ciuda frumuseţii sale, turismul era la pământ: funcţiona un singur hotel în oraş, şi acela o moştenire prost administrată a Epocii de Aur. Zidurile cetăţii erau împânzite cu mesaje sataniste de tot felul; multe case considerate monumente istorice gemeau în paragină pentru că proprietarii nu-şi puteau permite întreţinerea lor.

Bisericile nu puteau face excepţie de la atmosfera generală, depresivă, care pusese stăpânire pe locuitorii urbei. Unii oaspeţi chiar m-au întrebat cum se face că sighişorenii par aşa deprimaţi, apăsaţi, funebri chiar. Starea spirituală a lor le putea fi citită pe feţe. Legalismul între neoprotestanţi era proverbial. Când intrai într-o adunare – nici măcar nu contează denominaţiunea – te întâmpina o mare de batice pe stânga şi o pădure de costume, mult mai rarefiată totuşi, pe dreapta; apoi cântecele lălăite, exprimările fandosite de la amvon, debilităţile hermeneutice ale predicatorilor, puse alături de duşmăniile dintre diverse clanuri, atât interdenominaţionale cât şi în cadrul aceleiaşi biserici, erau tot atâtea semnale de alarmă cu privire la starea unei biserici corupte de întunecimea în care trăia oraşul ca întreg. Fiecare biserică ţinea cu dinţii de propria parceluţă şi nu era loc pentru concesii făcute “celorlalţi”. De la amvon, hrana care se servea enoriaşilor conţinea porţii de “e un păcat să-ţi serbezi ziua de naştere”, “femeia când e în acele zile delicate să nu se apropie de Cină”, “Domnul Isus a prefăcut apa în must”, “bărbaţii să se tundă (era specificată şi dimensiunea maxim permisă a firului de păr!) iar femeile să-şi lase podoaba capilară netunsă” şi altele ca acestea.

Înţelegeţi acum de ce, în aceste condiţii, grupul de studiu biblic care se întâlnea săptămânal la Fundaţia Rhema, undeva pe un deal al Sighişoarei, era o mană cerească pentru cei însetaţi după viaţă şi nu după forme. Pentru unul ca mine, crescut între ortodocşi formali şi întors la Domnul într-o biserică baptistă, nu se punea problema unei adeziuni la rituri, forme şi tradiţii omeneşti. De acolo am plecat. Nu mi-am dorit nici o clipă să le înlociesc cu altele, baptiste sau ce vor fi fost ele. Când pastorul acela, care prin predica sa m-a convins să mă pocăiesc, promitea că Isus îmi va dărui viaţă îmbelşugată eu chiar l-am crezut. Asta îmi doream, viaţă şi nu forme!

Grupul era compus din creştini din diferite denominaţiuni: penticostali, baptişti, creştini după Evanghelie iar mai târziu ni s-au alăturat şi nişte independenţi. Ceea ce nu era posibil în oraş, era posibil în grupul nostru: închinare liberă prin cântec lipsită de constrângeri temporale sau priviri piezişe pline de răutate, studiu biblic inductiv pe cărţi, părtăşie şi nu de puţine ori rugăciune unii pentru alţii. Chiar şi astăzi, la ani de zile de la dizolvarea grupului, unii dintre foştii participanţi îmi spun că a fost una dintre cele mai bogate perioade spirituale ale vieţii lor …

Mai are rost să insist asupra faptului că pastorii locali nu au văzut deloc cu ochi buni asocierea noastră? Că s-au încercat forme din ce în ce mai agresive de manipulare, apoi chiar de abuz, împotriva enoriaşilor care mergeau “în rătăcire” la cel grup de studiu de la Rhema?

Nu se vorbea în limbi în grupul nostru; au fost situaţii cu totul şi cu totul excepţionale când unii dintre penticostali au făcut acest lucru. Închinarea, fiind mai liberă, dădea voie omului să bată din palme, să cadă pe genunchi în rugăciune şi să se exprime înaintea lui Dumnezeu fără a fi încorsetat de îngustul cadru pe care îl ofereau, din păcate, majoritatea bisericilor evanghelice de pe la noi. Simţeam şi noi ce înseamnă bucuria părtăşiei reale sau cea a buchisirii Scripturilor, a apropierii de tainele lui Cristos. ( De aceea nu am nimic împotriva francheţii cu care Iosif Ţon îşi exprimă propria sa bucurie în apropiere de Cuvânt şi în părtăşia Sfintei Treimi … chiar nu văd nimic rău în asta.) Nu am auzit profeţii în sensul în care erau ele înţelese mai ales prin bisericile penticostale şi carismatice despre care apăreau tot mai multe informaţii.

Era multă simţire în ceea ce se întâmpla acolo, recunosc; începeam întotdeauna cu un timp de laudă şi închinare, viu, autentic şi … emoţionant. După aceea însă, venea rândul Scripturii. Cu inimile deschise ne apropiam de Cuvânt, fără a lăsa deoparte dicţionarele, concordanţele, enciclopediile şi materialele ajutătoare absolut necesare. Credeam că Dumnezeau vrea şi poate să ne vorbească. Pot să o spun fără ezitare şi fără teama de a greşi că ceea ce am învăţat în acei ani din studiul, de pildă, al Epistolei lui Pavel către Galateni a făcut mai mult decât toate predicile ulterioare pe care le-am auzit şi răsauzit despre harul lui Dumnezeu, atât de răstălmăcit, batjocorit şi călcat în picioare de prea mulţi predicatori ai zilelor noastre …

Când la grupul nostru s-a alăturat şi câţiva romi de la o biserică independentă carismatică din oraş, atmosfera a prins şi mai multă culoare. La început au avut unele probleme de acomodare: se pare că aşteptările noastre cu privire la închinare difereau. Ei erau mai dinamici şi mai sentimentali în acelaşi timp. Cu toate astea lucrurile s-au armonizat frumos odată cu trecerea timpului.

Să nu credeţi că am fost o bisericuţă a deziluzionaţilor acolo, nici să nu credeţi că nu am fost sprijiniţi ca şi grup, măcar din punct de vedere spiritual. Reinhard şi Birgit Hammerle, un cuplu din Tineri Pentru Misiune (Youth With A Mission – YWAM) ne vizita regulat. Când o făceau nu veneau cu mâna goală: întotdeauna ţineau un seminar de hermeneutică pe un anumit tip de carte din Scriptură, naraţiune, carte profetică, epistolă etc. Astfel eram înarmaţi cu deprinderi şi cunoştinţe necesare unui studiu cât mai bine pus la punct al Cuvântului lui Dumnezeu.

Ca în cazul oricărui lucru bun, boala care a măcinat grupul nu a venit din afară, nu de la cei ce dispreţuiau demersul nostru, ci tot de la creştini. A fost perioada în care YWAM a pătruns agresiv în România; agresivitatea acestuia asupra grupului s-a materializat în imprimarea unei viziuni pe care nu am avut-o la început şi pe care mulţi nu au dorit să o adopte din mers. Majoritatea eram oameni ai muncii cu normă întreagă şi doream să ne întâlnim pentru a învăţa lucruri care să ne fie de folos în mărturia noastră ca şi creştini în societate. YWAM dorea însă să imprime o viziune străină de aspiraţiile noastre, calea misionarismului, a trăirii “prin credinţă” ( adică prin suport material venit de la persoane binevoitoare şi nu prin salariu – nu am înţeles niciodată de ce omul care muncea pentru pâinea pe care o punea pe masa familiei sale nu trăia prin credinţă …). În plus YWAM a adus în România o treaptă mai adâncă a “charismei” despre care tot auzeam că există în Vest, un format de ucenicizare numit DTS care atenta şi el la însăşi fundamentul grupului nostru – participarea benevolă la o părtăşie între egali – şi, cel mai dificil până la urmă de ingurgitat în spaţiul evanghelic românesc, profund conservator, feminismul evanghelic … Din grupul prosper şi plin de viaţă al anilor 96’-98’ s-a ales praful şi fiecare ne-am împrăştiat pe căi proprii … Cu toate resursele de care dispunea, umane şi materiale, YWAM nu a reuşit să mai pună pe picioare, în Sighişoara, o astfel de părtăşie; nu-i vorbă, nici nu cred că şi-a dorit vreodată acest lucru.

Ca să trag o linie concluzivă asupra acestei etape din viaţa mea şi acelor ce făceam parte din acest grup aş spune că am fost mai mistici decât a fost Iosif Ţon vreodată în cărţile sale şi cel puţin la fel de integri descoperirii Cuvântului, aşa cum este el, precum sunt şi baptiştii conservatori ai zilelor noastre.

(va urma)