Mitul democratiei – Lucian Boia

Nu ştiu ce mai învaţă copiii noştri pe băncile şcolii (ai mei sunt încă destul de mici) dar eu îmi aduc aminte că în perioada comunistă încă din primele ore de istorie aflam despre democraţie şi despre binefacerile acesteia. Puterea aparţine poporului, deciziile se iau spre binele celor mulţi; democraţia ne era prezentată în contrast cu absolutismul, în special cel monarhic, expresie a rămânerii în urmă din punct de vedere istoric şi a luptei pe care cei puţini şi bogaţi o duc pentru a-şi proteja interesele egoiste. Acesta este unul dintre motivele pentru care întotdeauna priveam cu o sinceră compătimire la Regatul Unit, şi la cei care trăiau într-o aşa înapoiere, la sfârşit de secol douăzeci …

Ei, au trecut acele vremuri … a venit revoluţia şi, odată cu ea, promisiunea experimentării adevăratei democraţii. Ne-am trezit însă repede din reverie: se pare că nu este chiar aşa cum ne-o închipuiam. Libertatea, egalitatea şi puterea poporului … da, ele sună bine dar sunt departe de a caracteriza cu adevărat ceea ce ni se oferă astăzi ca “democraţie”.

Lucian Boia, unul din istoricii pe care întotdeauna îl lecturez cu plăcere, şi-a construit o reputaţie de “demitizator”. Spre deosebire de un artist ca Luis Bunuel, care prin filmele sale a tăiat fără milă în miezul un reprezentări mentale milenare, istoricul român este ceva mai benign; el nu contestă valoarea obsesiilor, a reprezentărilor şi conceptelor care ne animă vieţile, ci ne provoacă să privim la ele cu un eroic realism, să recunoaştem adaosul de imaginar şi de sentimental pe care le ataşăm, de cele mai multe ori involuntar, acestor categorii ale culturii noastre.

Democraţia este fără îndoială unul din conceptele cheie ale societăţii umane. Ea este clamată în fel şi chip peste tot în jurul nostru, din negura propagandei dictaturii comuniste până la penibila replică a lui Obi-Wan adresată ucenicului său Anakin în The revenge of the Sith, “Eu lupt pentru Republică, pentru … democraţie!”. Pentru Boia democraţia este un mit, mai mult, ea este o utopie, însă una care ne este foarte necesară. Deocamdată nu s-a inventat un model mai bun de guvernare şi administrare a societăţii umane aşa că ne mulţumim cu implementarea trunchiată a acestui ideal, asezonată datorită diversităţii culturale cu mici tuşeuri specifice fiecărei naţiuni.

Cartea lui Lucian Boia este, aşa cum autorul însuşi recunoaşte, un eseu; subiectul este tratat destul de frugal şi selectiv. Ca şi în alte lucrări ale sale, greul documentar exemplificativ cade pe Franţa; fără îndoială că istoria şi cultura franceză îi sunt foarte familiare istoricului român. Chiar dacă va exemplifica şi din experienţa britanică şi, mai ales din cea americană, nu poţi să nu observi o anume alunecare a centrului de greutate al cărţii spre analiza imaginarului francez cu privire la democraţie.

Abordarea temei este făcută cronologic, urmărind diverse modele ale ultimelor 250 de ani în istoria democraţiei. De departe, cea mai interesantă mi s-a părut abordarea contemporană. Aici autorul face câteva observaţii interesante cu privire la felul în care democraţia se exprimă în context postmodern. Un prim fapt constă în nivelarea diferenţelor, mai ales a celor rasiale, şi depolaraizarea sexuală ( în sensul că se renunţă tot mai mult la dihotomia bărbat-femeie şi se alege în schimb zona gri, a celor care odată orau minoritari … ). Un altul, mai subtil, este fragmentarea valorilor. Părăsirea absolutelor în materie de adevăr şi-a făcut, iată, lucrarea. O consecinţă directă a acestui fapt este pierderea perspectivei de viitor; atât la nivel politic cât şi la nivel social şi cultural nu se mai fac proiecţii spre viitor ci se trăieşte pentru prezent. ( Aici poate că proiectul Uniunii este un contraexemplu … )

Puterea audio-vizualului nu poate fi ignorată în contextul actual. Demersul “democratic” contemporan este puternic influenţat de trusturile de presă. Manipularea, “servirea inteligentă” a adevărului către mase, tembelizarea prin dezinformare, modelarea opiniilor, a fobiilor şi a isteriilor de masă, gestionarea modelor, ei bine toate astea îşi pun puternic amprenta asupra felului în care funcţionează democraţia astăzi. Diversitatea de mijloace de (dez)informare pe care le avem la îndemână nu ne ajută să găsim nişte absoluturi în materie de politică şi guvernare ci dimpotrivă ne orientează mai mult înspre persoane decât spre idei, înspre ambalaje exterioare în dauna conţinutului, a profunzimii şi a esenţei lucrurilor.

Trăim aşadar astăzi într-o libertate bine temperată, în care tot cei puţini fac regulile jocului şi în care noul opiu pentru popor nu mai este religia (oricum în decădere), ci spectacolul. Totul devine show şi încă unul profitabil; dacă avem ce să mâncăm, să bem şi … un circ la care să privim, suntem împăcaţi şi fericiţi. Există o doză de cinism, bine administrată, inevitabilă unei analize a zilelor noastre lipsite de farmecul veacurilor apuse, dar pe care veacul nostru o merita din plin.

Pe scurt, deşi cartea lui Lucian Boia nu ne spune lucruri noi, ea este o bună inventariere a câtorva dintre iluziile cu care am cocoloşit idealul democratic. Fiecare veac s-a hrănit cu propriile sale iluzii, iar noi, cei înţelepţi de astăzi, nu facem excepţie. Totuşi, urmărind confruntarea din toamnă, dintre Băsescu şi “ceilalţi”, am impresia că poporul român tocmai a înfulecat o halcă bună de “realism”, condimentată cu un sentimentalism ieftin şi servită la rece cu şocul faptului că ura nu ţine de foame, doar ne face să uităm de micile noastre probleme pentru câteva momente …