Unul din primele semne serioase de întrebare pe care acest film le ridică din punctul de vedere al locului său în peisajul ideologic al zilelor noastre este faptul că, deși a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film american al anului 2017, juriul celor de la BAFTA n-a dat doi bani pe el. Lucrurile pot fi privite însă în albia lor firească: Moonlight este un film făcut pentru America zilei de astăzi, cea care nu mai vrea să fie great again, ci privește în urmă cu multă mânie, scuturându-se tot mai vârtos de demonii unui trecut adesea întunecat și dezonorant. Dinspre bătrâna Europă această poveste nu se vede în aceleași culori ale imperativelor ideologice ale momentului. Mi se pare că europenii au renunțat de ceva vreme la ideea că filmul ar mai fi dator în vreun fel societății (o ultimă răbufnire a fost provocată, totuși, de Me Before You), cu vreo idee mai de treacă-meargă, cu o lecție despre cum să fii un bun cetățean al planetei ș.a.m.d. În schimb, dacă vă uitați la filmele care în acest an au pătruns în galeria nominalizatelor la Oscar, poate cu excepția lui Manchester by the Sea, ele sunt toate motivate în rostul existenței lor de idei la care ar trebui să luăm aminte dacă vrem să ne fie mai bine. Americanii, chiar și cei necredincioși, „leftiștii”, iubesc omiliile și pentru încă o bună bucată de vreme de acum încolo – mai lungă de patru ani, se preconizează – nu cred că se va pune problema renunțării la acest tip de discurs. Vor face în continuare filme „de care este nevoie”. Cu consecințele de rigoare.

Din punct de vedere strict cinematografic, filmul are tot ce îi trebuie pentru a putea fi considerat o bijuterie. CTP, după părerea mea, greșește aici. Chiar dacă subiectul „nu te prinde” – din motive pe care mă abțin să le menționez aici – nu poți să nu apreciezi tehnica filmării, compoziția scenelor, paleta de culori folosită, coloana sonoră cu totul deosebită și jocul actoricesc impecabil, în special cel al personajelor masculine (oricum predominante). Ritmul poveștii este unul extrem de lent, însă cei obișnuiți cu astfel de filme vor aprecia răbdarea cu care fiecare scenă – unele sunt nefiresc de lungi – este depănată gradual, cu o foarte minuțioasă dozare a emoției. Există chiar și scene cu un puternic impact simbolic, cum ar fi cea în care Juan – un veritabil model christic – îl învață pe Chiron să înoate (o scenă ce sugerează un botez, în orice caz o curățire restauratoare). Este, probabil, unul dintre cele mai timpurii momente cu caracter hierofanic ce poate fi întâlnit în scenariul unui film mai scurt de două ore și, trebuie să o recunosc, este absolut superb și răscumpără multe alte păcate ale peliculei.

Dar problema lui Moonlight mi se pare a fi alta, în condițiile actuale: imensa provizie ideologică ce i s-a pus în cârcă. Ea tinde să distorsioneze majoritatea opiniilor despre film și despre rosturile lui. De pildă, s-ar părea că nu e posibil în Statele Unite să spui că nu-ți place, că e irelevant sau că e un film plictisitor (e adevărat, se întâmplă foarte puține: nu ai parte nici de o acțiune anume, nici măcar de vorbăria din Fences), fără să fii catalogat ca rasist sau homofob. Lumea holywoodiană, având la dreapta (!) sa sprijinul generos al mediei și criticii de specialitate a hotărât că acesta trebuie să fie unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor, un film important, un punct de cotitură în istoria cinematografiei. Orice formă de discernământ critic este, din acest motiv, un oaspete nedorit la masa dezbaterilor. Nici măcar neutralitatea nu e dezirabilă; doar superlativele sunt admise pe covorul roșu al bătăliei pentru prefacerea minții lumii după evanghelia apostolilor fabricii de vise de peste Ocean.

Faptul că este filmul de Oscar care s-a bucurat de cea mai modestă recepție în cinematografele americane deranjează mai mult decât vor acești răsfățați ai ideologiilor de înaltă definiție sunt dispuși să recunoască – eforturile de promovare au fost imense, aprecierile bombastice a curs gârlă, dar par să nu fi convins publicul (să vedeți ce pline vor fi sălile și pe la noi …). Regia cu chipurile uimite ale starurilor din momentele anunțării adevăratului câștigător al premiului pentru cel mai bun film conține o imensă doză de penibil, mai mare chiar decât cea a umilitoarei farse încropite la adresa realizatorilor lui La La Land. Căci nu contează cine, cum și de ce a greșit: important este că palma a fost dată din plin, cu o mișcare fermă, ca să usture cât mai tare. Din păcate, așa cum îi știu eu pe cei ce au primit-o … nu vor rămâne datori.

Într-o țară în care majoritatea filmelor europene sunt rulate în versiuni prescurtate, pentru a nu plictisi publicul, Moonlight este, desigur, un paradox, pentru că nu e nimic americănesc în a te uita preț de aproape două ore la un ecran pe care „nu se întâmplă nimic” și în care cuvintele unora dintre personaje sunt parcă smulse cu cleștele. Americanii nu știu să facă filme de atmosferă, din acelea în care scopul urmărit să nu aibă de-a face cu suspansul, cu trepidațiile sau cu distracția (există, desigur, excepții, gen The Fountain, Odiseea lui Kubrik sau The Tree of Life – dar, raportate la capacitatea de producție a industriei americane de film, ele sunt ridicol de puține). Dacă nu ești un fan al filmelor de acest fel, singura motivație care te va face să nu ieși din sală până la final nu poate fi alta decât că e un film important.

Aici, da, pot spune sunt de acord cu acest singur lucru din toată amețeala asta politică: Moonlight este un film important. Au văzut, așadar, că se poate face bici din rahat. N-a ieșit un mare succes comercial (în ziua de astăzi un film care nu scoate peste 30 de milioane profit tinde a fi considerat un eșec – filmele care lucrează în pierdere se numesc „bombe”), dar obiectivul propus a fost atins. S-a așezat o piatră de hotar. Ăsta a fost pasul cel mai greu. Următorii, veți vedea, vor fi făcuți în alergare. Când peste câțiva ani vom bâjbâi ca niște lunatici printre umbre ale verticalității și ale prezenței sacrului în lumea fabricii de vise, să vă aduceți aminte de Moonlight, filmul acela IMPORTANT odată cu care toate au început a se rostogoli pe râpă, cu o nefirească accelerație existențială …

Aprecieri (1-5): Artistic 4;  Moralitate 2,5;  Relevanţă 3; Apreciere generală 3

Anunțuri

7 gânduri despre “De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

  1. Eu am zis de anul trecut, de la Spotlight, că va urma așa ceva… Mă așteptam să fie tot mai accentuat și se va mai accentua chiar mai mult. Just watch and see. We won’t enjoy the show too much, but…

    1. Sunt polițe de plătit, asta e. Venirea lui Trump la putere n-a făcut altceva decât să accelereze metabolismul progresist.
      Am un bucket list imens de filme clasice, așa că nu-mi fac griji, am ce vedea pentru vreo câțiva ani buni de acum încolo …

      1. Venirea lui Trump nu are a face cu asta. Adică, dacă are – ca formă de protest – are de-a face prea puțin. Cu sau fără el la șefia SUA, lucrurile tot în direcția aceea se îndreaptă, Europa nu face excepție deloc.

        Noi nu pentru plictiseala noastră ne facem griji – cel puțin așa mi-ar plăcea să cred 🙂 – ci pentru mersul lumii, pentru transformările care se petrec sub ochii noștri.. Măcar ca să știm și noi cum ne pregătim pentru ceea ce urmează.

        Altfel… cred că există filme destule pe lume pe care să le vedem, deși nu știu dacă merită investit foarte foarte mult timp în ele. Nu-ți dă impresia uneori că vizionând n filme pierzi ceva din viața ta? Întreb, facem schimb de impresii. Că uneori am senzația asta. Mai ales dacă se întâmplă să văd mai multe în interval scurt de timp. Sunt două chestii pe care le simt, de fapt.

        Unul – că îmi fuge timpul de sub picioare și mai bine aș crea ceva în timpul ăla
        Iar altul că nu mă relaxez intrând într-o altă atmosferă, lume etc. Ci mă consum mai mult. Am prieteni care merg des la film (e drept că diferența o poate face și filmul ales, dar la ce bun să mergi la un film unde nu trebuie gândit?) după 8 ore de muncă intensă. Nu-mi dau seama în ce fel îi poate relaxa, eu ies de la film cu capul ”umflat”, obosit, sunt atâtea de dezbătut, de gândit, care se leagă sau nu se leagă etc. Consumăm ca să ne consumăm..

      2. Beauty and the Beast tocmai va marca încă un „major Disney benchmark” (cum se laudă regizorul său) prin introducerea unui personaj open gay într-un film pentru copii. Se acutizează conflictul, asta e.
        Cred că la Dialogos am avut această „revelație”: cel ce iubește cu adevărat filmele nu se uită toată ziua la ele, dimpotrivă, alege cu multă atenție și face din vizionare un timp special. De aceea, nu cred că pierd ceva, atât timp cât sunt atent la scopuri. De pildă, noua ne place să ne uităm în familie la filme; e un timp de relaxare, mai povestim, ne distrăm pe seama altora, mai ronțăim câte ceva, poate facem haz de necaz, știu eu. Altfel, am văzut Călăuza cu vreo o lună în urmă și Silence recent – ca filme eveniment. De mult mă tot gândesc cum să mă apropii un pic de Fellini. Oricum, nu cred că am parte de mai mult de șase astfel de evenimente într-un an. Pentru cele de Oscar îmi fac un pic de timp – în general, tot alături de ai mei – și mă sacrific odată pe an. 😉
        Oamenii sunt diferiți; eu mă adaptez extrem de repede oricărui context, real sau virtual, dar asta în detrimentului stabilității necesare pentru a pune la cale ceva durabil … Fiecare cu ale sale ponoase, ce să zic.

  2. Am uitat că mai voiam să adaug:
    După atâtea ore de muncă, o relaxare ideală pentru mine ar fi să merg într-un loc în care gândurile pot în sfârșit să zboare libere unde vor ele, să se reașeze fragmentele la locurile lor, să pot spune ce nu am reușit în timpul muncii, pe sscurt: să mă pot descărca de cele acumulate. Nu încărca cu alte idei.
    Asta strict vizavi de petrecerea timpului liber de după ore intense de lucru.

    1. Slujbă stresantă, biserică, familie … nici nu mai e nevoie de altceva. Știu cu ce se mănâncă.
      Eu, de regulă, separ slujba de celelalte printr-un angajament deliberat, luat de fiecare dată la ieșirea din curtea sediului fundației pe care o conduc. Asta tocmai pentru că simt că n-ar trebui să rămân doar cu încărcătura de acolo, că există și alte „oferte”. Altfel, dacă aș lăsa ca doar munca să-mi umple mintea, nici nu cred că aș supraviețui. Simt nevoia de altceva, de alte lumi, de alte idei.
      Pe de altă parte, nu știu ce înseamnă timp liber (mă perpelesc la foc continuu, orice aș face), în afară de cel sfânt din concediu, timp în care vreau să fiu cât mai departe de lumea de zi cu zi. De preferință, în apă călduță, la soare …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s