De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

Unul din primele semne serioase de întrebare pe care acest film le ridică din punctul de vedere al locului său în peisajul ideologic al zilelor noastre este faptul că, deși a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film american al anului 2017, juriul celor de la BAFTA n-a dat doi bani pe el. Lucrurile pot fi privite însă în albia lor firească: Moonlight este un film făcut pentru America zilei de astăzi, cea care nu mai vrea să fie great again, ci privește în urmă cu multă mânie, scuturându-se tot mai vârtos de demonii unui trecut adesea întunecat și dezonorant. Dinspre bătrâna Europă această poveste nu se vede în aceleași culori ale imperativelor ideologice ale momentului. Mi se pare că europenii au renunțat de ceva vreme la ideea că filmul ar mai fi dator în vreun fel societății (o ultimă răbufnire a fost provocată, totuși, de Me Before You), cu vreo idee mai de treacă-meargă, cu o lecție despre cum să fii un bun cetățean al planetei ș.a.m.d. În schimb, dacă vă uitați la filmele care în acest an au pătruns în galeria nominalizatelor la Oscar, poate cu excepția lui Manchester by the Sea, ele sunt toate motivate în rostul existenței lor de idei la care ar trebui să luăm aminte dacă vrem să ne fie mai bine. Americanii, chiar și cei necredincioși, „leftiștii”, iubesc omiliile și pentru încă o bună bucată de vreme de acum încolo – mai lungă de patru ani, se preconizează – nu cred că se va pune problema renunțării la acest tip de discurs. Vor face în continuare filme „de care este nevoie”. Cu consecințele de rigoare.

Din punct de vedere strict cinematografic, filmul are tot ce îi trebuie pentru a putea fi considerat o bijuterie. CTP, după părerea mea, greșește aici. Chiar dacă subiectul „nu te prinde” – din motive pe care mă abțin să le menționez aici – nu poți să nu apreciezi tehnica filmării, compoziția scenelor, paleta de culori folosită, coloana sonoră cu totul deosebită și jocul actoricesc impecabil, în special cel al personajelor masculine (oricum predominante). Ritmul poveștii este unul extrem de lent, însă cei obișnuiți cu astfel de filme vor aprecia răbdarea cu care fiecare scenă – unele sunt nefiresc de lungi – este depănată gradual, cu o foarte minuțioasă dozare a emoției. Există chiar și scene cu un puternic impact simbolic, cum ar fi cea în care Juan – un veritabil model christic – îl învață pe Chiron să înoate (o scenă ce sugerează un botez, în orice caz o curățire restauratoare). Este, probabil, unul dintre cele mai timpurii momente cu caracter hierofanic ce poate fi întâlnit în scenariul unui film mai scurt de două ore și, trebuie să o recunosc, este absolut superb și răscumpără multe alte păcate ale peliculei.

Dar problema lui Moonlight mi se pare a fi alta, în condițiile actuale: imensa provizie ideologică ce i s-a pus în cârcă. Ea tinde să distorsioneze majoritatea opiniilor despre film și despre rosturile lui. De pildă, s-ar părea că nu e posibil în Statele Unite să spui că nu-ți place, că e irelevant sau că e un film plictisitor (e adevărat, se întâmplă foarte puține: nu ai parte nici de o acțiune anume, nici măcar de vorbăria din Fences), fără să fii catalogat ca rasist sau homofob. Lumea holywoodiană, având la dreapta (!) sa sprijinul generos al mediei și criticii de specialitate a hotărât că acesta trebuie să fie unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor, un film important, un punct de cotitură în istoria cinematografiei. Orice formă de discernământ critic este, din acest motiv, un oaspete nedorit la masa dezbaterilor. Nici măcar neutralitatea nu e dezirabilă; doar superlativele sunt admise pe covorul roșu al bătăliei pentru prefacerea minții lumii după evanghelia apostolilor fabricii de vise de peste Ocean.

Faptul că este filmul de Oscar care s-a bucurat de cea mai modestă recepție în cinematografele americane deranjează mai mult decât vor acești răsfățați ai ideologiilor de înaltă definiție sunt dispuși să recunoască – eforturile de promovare au fost imense, aprecierile bombastice a curs gârlă, dar par să nu fi convins publicul (să vedeți ce pline vor fi sălile și pe la noi …). Regia cu chipurile uimite ale starurilor din momentele anunțării adevăratului câștigător al premiului pentru cel mai bun film conține o imensă doză de penibil, mai mare chiar decât cea a umilitoarei farse încropite la adresa realizatorilor lui La La Land. Căci nu contează cine, cum și de ce a greșit: important este că palma a fost dată din plin, cu o mișcare fermă, ca să usture cât mai tare. Din păcate, așa cum îi știu eu pe cei ce au primit-o … nu vor rămâne datori.

Într-o țară în care majoritatea filmelor europene sunt rulate în versiuni prescurtate, pentru a nu plictisi publicul, Moonlight este, desigur, un paradox, pentru că nu e nimic americănesc în a te uita preț de aproape două ore la un ecran pe care „nu se întâmplă nimic” și în care cuvintele unora dintre personaje sunt parcă smulse cu cleștele. Americanii nu știu să facă filme de atmosferă, din acelea în care scopul urmărit să nu aibă de-a face cu suspansul, cu trepidațiile sau cu distracția (există, desigur, excepții, gen The Fountain, Odiseea lui Kubrik sau The Tree of Life – dar, raportate la capacitatea de producție a industriei americane de film, ele sunt ridicol de puține). Dacă nu ești un fan al filmelor de acest fel, singura motivație care te va face să nu ieși din sală până la final nu poate fi alta decât că e un film important.

Aici, da, pot spune sunt de acord cu acest singur lucru din toată amețeala asta politică: Moonlight este un film important. Au văzut, așadar, că se poate face bici din rahat. N-a ieșit un mare succes comercial (în ziua de astăzi un film care nu scoate peste 30 de milioane profit tinde a fi considerat un eșec – filmele care lucrează în pierdere se numesc „bombe”), dar obiectivul propus a fost atins. S-a așezat o piatră de hotar. Ăsta a fost pasul cel mai greu. Următorii, veți vedea, vor fi făcuți în alergare. Când peste câțiva ani vom bâjbâi ca niște lunatici printre umbre ale verticalității și ale prezenței sacrului în lumea fabricii de vise, să vă aduceți aminte de Moonlight, filmul acela IMPORTANT odată cu care toate au început a se rostogoli pe râpă, cu o nefirească accelerație existențială …

Aprecieri (1-5): Artistic 4;  Moralitate 2,5;  Relevanţă 3; Apreciere generală 3