Mi-am propus într-una dintre aceste zile să văd un film bun, deosebit, care să îmi ofere ceva, că de distracție nu duc lipsă. Astfel, pentru că era cam de multișor pe listă, am ales acest A Hidden Life al lui Terrence Malick, în ciuda lungimii lui (sau poate chiar de aceea, cine știe). Nu m-a dezamăgit. Dimpotrivă, m-a captivat de la un capăt la altul, biruind toate ispitele inerente întânirii cu un film de vreo două ore și trei sferturi, în care povestea este derulată cu o răbdare simfonică cum numai la Mahler am mai întâlnit, într-un ritm extrem de lent (cel puțin prin comparație cam cu aproape tot ce se produce în aceste zile).
Este un film ineficient din punct de vedere al gestiunii timpului. Un american adevărat ar l-ar fi întins pe mai puțin de o oră jumate. Ți se propune, de fapt, o ieșire din timp, o uitare, iar asta, paradoxal, într-un film în care intervalul istoric concret este esențial pentru înțelegerea mizei poveștii, el fiind menit, într-un fel neostentativ, să ni se prezinte nouă ca memorie.
Suntem în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în fascinanta Austrie aplină, cea pe care nici un suflet întreg la minte n-ar putea să o boicoteze. Peisajele sunt amețitoare, puse în valoare și de modul de filmare, cu wide angle lenses. Pe deoparte, descoperim frumusețea tăcută a unei lumi parcă ascunse de neliniștea infernală a războiului. Îi descoperim, prin aceleași lentile, și pe oameni, fie transfigurați de acest mediu în care trăiesc, în care veștile ajung ca niște ecouri tardive ale unor ciocniri ce au loc atât de departe, fie puși în contrast cu el. Neliniștile, întrebările și frământările lor îmi par a fi ca niște rotocoale care se pierd în seninătatea unui luciu de apă după aruncarea unei pietricele.
E un film muncit, la propriu. Filmările s-au făcut în 2016, în Alpi desigur, însă etapa de post-procesare a durat mai bine de doi ani. Pentru un film, ce-i drept lung, dar în care nu este nevoie de prelucrări digitale și de efecte spectaculoase, este cam mult. Dar a meritat. Practic, sub aspectul montajului și al compoziției scenelor vorbim de un film fără cusur. Faptul că a fost ignorat de Academia Americană de film este pentru mine încă o confirmare a faptului că nu prea am ce să mai aștept de la Oscarurile lor minunat ideologizate.
Referințe, chiar omagii cinematografice … Da, se găsesc în filmul lui Malick, atât tematic, cât și stilistic. Dinspre Tarkovski respiră un Andrei Rublev (în special într-una dintre scenele filmate în biserică), dar și Călăuza, în modul de apropiere de chipurile oamenilor. Sandro Barateli, unul dintre personajele Căinței lui Abuladze, și Franz Jägerstätter sunt zugrăviți ca memorii, în nuanțe similar; mai mult, sunt câteva scene în care coloanele sonore se aseamănă frapant. Cinema Paradiso al lui Tornatore și The Revenant al lui Iñárritu merită să fie și ele consemnate, ca niște umbre discrete în această complexă țesătură de tipuri, simboluri, efecte și, neostentativ, coduri cinematografice.
Toate acestea nu pot decât să împlinească un discurs artistic cum rar se mai pot găsi în acești ultimi ani nebuni și, din păcate, tot mai puțin roditori în filme de calitate.
Deschid un aliniat nou doar pentru aminti aici și The Silence. Găsesc, dincolo de diferențele stilistice evidente dintre cei doi mari regizori (Malick, respectiv Scorsese), o temă comună, nuanțată diferit în fiecare dintre cele două filme. Căci Tăcerea și Ascunderea sunt două fețe diferite ale aceleiași monede: taina. Ambele filme încearcă, după părerea mea, să ne spună un secret despre o comoară, însă într-un așa fel încât, în timp ce ne aduc dovezi despre existența ei, ea să rămână în continuare necunoscută, netulburată de curioși și de către profani. Ambele filme sunt despre oameni care sunt născuți parcă pentru alte lumi…
Încă una și mă duc: Spider Man: No way Home. Da, ați citit bine. Există câteva dureroase teme-întrebări comune, despre eroi și memoria lor. Și acolo întâlnim, în cele din urmă, o viață ascunsă.
Acestea fiind zise, mă grăbesc să-mi aștern câteva dintre gândurile provocate de ceea ce cred eu că este ideea filmului, una extrem de generoasă în implicații, creștinească în esență[1], totuși atât de puțin … occidentală.
În acest film Malick încearcă, cred eu, imposibilul: să ne zugrăvească o viață ascunsă, fără a-i tulbura condiția în lumea noastră, această pitulare a ei în spatele altor vieți, cele care au umplut săli de spectacole și au inspirat pagini întregi în media. Căci, cum ai putea să vorbești despre ceva ascuns câtorva milioane de spectatori, iar acel ceva să nu devină ceea ce devine orice alt obiect din lumea noastră atunci când este afișat pe ecrane, revelat luminilor rampei, supus atenției publice în toate detaliile sale, până nu mai este nimic de spus, până se va decide – nu știu de către cine, asta e o taină – că nu mai e nici un secret de scos la lumină despre el?
Căci lumea noastră este obsedată de scoaterea la lumină a lucrurilor, fie ele vieți, fapte, secrete mai mici sau mai mari ale unor oameni care au trudit pe acest pământ, vise. Tainele pier, una după cealaltă, în timp ce reflectoarele ne revelează centimetru după centimetru fiecare suprafață.
Nu l-ați uitat pe Oscar Schindler, nu-i așa? O astfel de viață nu se uită. Ea a fost ascunsă celor mai mulți dintre noi, până prin 93`. Trebuia să fie adusă la lumină, iar Spielberg a rezolvat problema.
După ce The Schindler`s List a umplut ecranele lumii, am aflat cu toții despre germanul care a salvat o mulțime de evrei în timpuri grele. Este recunoscut de către polonezi faptul că i se datorează filmului lui Spielberg dezvoltarea exponențială a turismului în Cracovia, oraș care avea oricum multe de oferit deja, prin punerea în valoare a locurilor pe care filmul le-a descoperit. Astăzi se organizează „tururi Schindler” pentru turiștii care doresc să vadă locurile pe care le-au văzut și în film (sau reconstruite, dacî ele nu mai există), piesa de rezistență fiind, desigur, uzina, transformată acum în muzeu. Locurile care s-au păstrat se amestecă în experiența vizitatorului cu cele în care Spielberg a turnat scene din producția sa și, este adevărat, de multe ori ele se suprapun. Însă memoria istorică a omului Oscar Schindler și a faptelor sale se împletește în Cracovia turistică de astăzi cu cea a realizatorilor unei memorii cinematografice, Spielberg, Liam Neeson etc. Cele două memorii se hrănesc una din cealaltă și, astfel, vor dăinui.
Știu ce spun, am fost acolo și mi-a plăcut.
Revenind la filmul nostru, el ne conduce prin acest sfâșietor conflict între cele două imperative care se cer cumva împăcate în experința privitorului: aceasta este o viață care trebuie scoasă la lumină și, în același, lăsați-o ascunsă, nu-i tulburați liniștea. Cum poate face cineva asta? Nu vă pot spune decât că, asemeni lui Malick, voi încerca să împlinesc această reconciliere, fie și scriind rândurile de față.
Găsim ca un leitmotiv în A Hidden Life această povară pe care cei ce încearcă să îl convingă pe protagonist să renunțe la convingerile lui și să acționeze, fie și numai formal, de ochii lumii, pentru a-și salva propia viață și a o ușura pe cea a familiei sale.
„Ce crezi că îți mai poate aduce bun sfidarea ta?
Crezi că va schimba mersul lucrurilor?
Crezi că autorităților le pasă de tine?
Că protestul tău îi va interesa vreodată?
Crezi că va afla cineva vreodată despre el? Sau măcar să audă?
Nimeni nu știe ce se întâmplă în spatele acestor ziduri. Nimeni.
Ce rost mai are?”
Astfel de întrebări se repetă pe parcursul filmului. Sunt întrebările lumii. Dar ce zic eu: sunt întrebările noastre.
Asemeni persecutorilor din film, nici noi nu ne putem debarasa de povara eficienței viețuirii. Faptele noastre bune trebuie să însemne ceva, să schimbe lumea, să împlinească ceea ce americanii numesc make a difference. Iar dacă produc astfel de efecte, ele se cer musai cunoscute, scoase la lumină. Ca să îi inspire și pe alții, nu-i așa? Altfel, ele nu există.
Urlă în noi această nevoie de a face cunoscut binele, de a-l afișa. Nu contează dacă e al nostru sau al altcuiva. Îl documentăm cu fotografii, cu filmări, cu articole, cu comemorări. Fie și numai pentru memoria noastră sau apropiaților, nu reușim a ne mai abține de la un selfie cu istoria. Altfel, nu s-a întâmplat nimic.
Cărțile noastre de istorie, romanele, filmele, știrile, punctele de interes turistic sunt pline de oameni și de faptele lor care contează. Prin ei s-a făurit lumea asta. Prin ei o judecăm.[2] Ei trebuie să fie puși în lumina reflectoarelor, cunoscuți, învățați, evaluați și studiați până când nimic nu ne va mai fi ascuns despre ei. O viață ascunsă este o viață care nu există.
I beg to differ.
„Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.” zice un apostol undeva.[3] Filmul lui Malick este o ilustrare a acestei realități a vieții creștine. Este despre oameni mici și necunoscuți. E despre faptele lor uitate.
În același timp, este un film care ne întreabă despre rostul acestor fapte. Are rost să fac un lucru care va fi uitat, pe care nimeni nu îl pricepe acum, despre care nu-și va aminti nimeni? Ba mai mult: are rost să fac un lucru care pare să nu schimbe nimic în afară, miza lui fiind exclusiv o problemă lăuntrică, de conștiință?
Ce mai erou e și acela care nu schimbă lumea, măcar cât un pic de negru sub unghie? Nu merită să scrii despre el, cu atât mai puțin să faci un film. De ce ai face un film despre un om căruia i se pot spune, nu fără temei, următoarele cuvinte:
„Nu poți schimba lumea. Lumea este mai puternică.”
Oh, câtă aroganță și nebunie pot să sălășuiască în noi, fii de oameni, încât să credem că a meritat să facem umbră acestui pământ, doar pentru că am lăsat urme vizibile în piatră sau pe medii de stocare, sau pentru că am adunat o mulțime de vizualizări în alte conștiințe și pentru că am făcut lucruri care negreșit vor fi postate la loc de cinste pe peretele eternității!
Vom întâlni acolo sus în cer o mulțime de oameni mărunți, de al căror nume numai Dumnezeu își mai amintește, din aceia care nu au salvat mii de vieți precum Schindler[4], dar au oferit un pahar de apă celui însetat. Amintiți-vă că am scris aceste cuvinte și puneți o vorbă bună pentru mine atunci când veți ajunge în slava Sa.
[1] De remarcat faptul că protagoniștii filmului sunt creștini, iar acest aspect este determinant în explicarea resorturilor care îi motivează în deliberările și în acțiunile lor. Este unul din rarele filme ale zilelor noastre în care întâlnim creștin prezentați într-o manieră pozitivă, în același timp nepropagandistică.
[2] Este exact ce face Liiceanu în cartea Ce gândește Dumnezeu, judecând Biserica prin prisma memoriei oamenilor care contează în istoria ei. De data asta nu vom arunca cu piatra: de acest fel de păcăturire suntem cu toții vinovați.
[3] Coloseni 3.3 (trad. Cornilescu)
[4] Fapt absolut remarcabil și lăudabil; departe de mine gândul de a impieta memoriei unor astfel oameni-fapte. Sunt convins că nu e nevoie să fac un disclaimer în privința asta, vă cunosc prea bine 🙂
dyo 
A republicat asta pe La Rotundu.