Continuare de AICI.
Este de înțeles faptul că ateismul, ca discurs pretins a fi bazat pe rațiune, pe evidențe și pe o evaluare obiectivă a datelor cu privire la lumea în care trăim, nu se poate lesne conforma unui mediu artistic atât de complex precum filmul, perceput, prin vizionare, în primul rând ca experiență. De aici rezultă paradoxul amintit în introducere. Din acest motiv, cineaștii atei nu au abordat într-o manieră directă tema ateismului, ci au folosit limbajul cinematografic pentru a ne propune reflecții pe subiecte esențiale ce s-au pus în discuție pe piața ideilor în dezbaterile dintre apărătorii credințelor religioase și cei ai ateismului, sugerând, în unele cazuri, avantajul pe care o abordare nereligioasă îl oferă în înțelegerea și exprimarea acestora, fie la nivel personal, fie în societate.
Tema libertății și cea a cunoașterii sunt două dintre mijloacele cele folosite, însă mai există și altele, precum moralitatea (în Saved!, There Will Be Blood sau Salvation Boulevard) sau problema sensului (The Grey, Leviathan, Ida, Calvary, Manchester by tyhe Sea, sau în nu puținele filme cu tentă nihilistă realizate de regizori precum Stanley Kubrik sau Lars von Tryer). Important este de reținut că acestea nu sunt filme ateiste. Ele se pot să descrie diferite perspective ce au ca fundament presupoziția că nu există Dumneze.. Din punctul meu de vedere, vizionarea unora dintre ele poate fi benefică pentru credincios (nu mă refer la Saved!, desigur).
În cinema, toate aceste teme îi sunt prezentate spectatorului prin intermediul experienței ce i se propune în actul vizionării, și nu prin folosirea unui discurs rațional explicit. Ca orice experiență, și aceasta comportă riscuri, iar cineaștii atei, se pare, au hotărât că merită să riște folosind această cale pentru a ne spune ce gândesc ei despre lume. Prin film ei ajung la public divers într-un mod cu totul diferit de cel al unor gânditori precum Friedrich Nietzsche, Bertrand Russell sau Albert Camus.
Libertatea, ca problemă existențială, ne preocupă pe toți, credincioși și atei deopotrivă. O vom răgăsi, astfel, în filmele lui Bergman sau Bunuel, din postura de martori ai experiențelor personajelor care își caută pe ecrane propria libertate. Iar martorii unei anume realități – o știm tot din filme – au întotdeauna o grea povară de purtat prin viață; ei nu vor privi lumea în același fel de odinioară.
În mod similar, spectatorul angajat în aventura cunoașterii lumii va fi provocat în filmele ateiste să-și evalueze rolul convingerilor sale în înțelegerea corectă a Universului. Sunt ele sau nu o piedică? Suntem convinși că atât credinciosul, cât și ateul pot să ia seama la mesajul pe care aceste filme ni-l transmit, și anume că dogmele – fi ele religioase, politice sau ideologice – nu trebuie să ne fure bucuria de a descoperi lumea.
Paradoxul conviețuirii discursului ateist cu lumea filmului va rămâne în continuare, cel puțin pentru ateu, unul insurmontabil. El este nevoit să admită că toate istoriile acestei lumi, multe dintre acestea privite pe ecrane de toate mărimile și resimțite adesea ca realități, au cel puțin un autor, că nu au apărut la întâmplare. Filmul este un mediu al intenționalității: tot ce se vede pe ecran este așezat în mod deliberat acolo, și are un rost anume, care servește scopului urmărit de creatorii acelui film. Viața însă, mărturisește tot el, ateul, nu are nici un autor, iar marile ei resorturi nu au de-a face cu vreo premeditare anume. De aceea, orice mesaj cinematografic bine cumpănit al ateului despre resorturile unui Univers pe care nu l-a cumpănit nimeni nu poate fi luat în serios altfel decât ca paradox.
dyo 