Beni Fărăgău şi Iosif Ţon, faţă în faţă cu duhurile necurate

Cred că cei mai mulţi dintre voi sunteţi familiarizaţi cu noua teologie a lui Iosif Ţon cu privire la relaţia dintre duhurile rele şi credincios, aşa cum o înţelege acesta din parabola cu duhurile rele din Matei 12:43-45 şi Luca 11:24-26. Dacă nu, puteţi citi argumentaţia lui AICI.

Deşi Iosif Ţon a fost aspru sancţionat pentru felul în care înţelege aceste lucruri astăzi, nu am găsit încă nişte răspunsuri baptiste pertinente, oferite “la cald”, în această chestiune specifică. În aceste condiţii, după ce am citit şi eu pasajele în context – şi aici trebuie subliniată încadrarea magistrală oferită de evanghelistul Matei acestor cuvinte – m-am apropiat de un alt nume important al baptismului românesc şi, orice s-ar spune, mult mai puţin controversat: Beni Fărăgău. În studiul său pe Evanghelia lui Matei, scos de Fundaţia Istoria Binecuvântării în 2001, începând cu pagina 340 avem prezentată o abordare acestui pasaj, strâns legată de contextul său, aşa cum Beni ne-a obişnuit deja în fiecare din lucrările sale.

Iosif Ţon este acum baptist carismatic, Beni este încă baptist “normal” (măcar dintr-o perspectivă autohtonă). Haideţi să vedem dacă acest lucru contează atunci când cei doi se aporpie de un text atât de carismatic cum este Matei 12:43-45.

Contextualizare

Orice înţelegere a unui text se petrece într-un anumit context. E la mintea cocoşului. Beni pleacă de la cadrul principal al capitolului 12 din Ev. după Matei. Comform acestuia, înţelegerea cuvintelor lui Isus trebuie trecută prin filtrul episodului cu vindecarea unui îndrăcit orb şi mut (Matei 12:22) şi discuţia ce a urmat după aceea. Fariseii au sugerat că Isus scoate demonii cu Belzebul iar Acesta le va răspunde printr-un principiu (“Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită”), printr-un anunţ (“… Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.”) şi prin acea temută atenţionare cu privire la hula de neiertat împotriva Duhului Sfânt. Apoi unii dintre cărturari şi Farisei îi cer un semn lui Isus iar Acesta nu le va da un altul decât cel al proorocului Iona. Imediat după, urmează această ciudată avertizare cu duhurile care ocupă cu totul casa acelui om care, cel puţin pentru a vreme, a fost liber …

Pentru Beni, toate aceste lucruri enumerate mai sus se leagă într-un întreg ce are de-a face cu relaţia dintre Israel şi Dumnezeu. Între ei, era acolo Unul care tocmai îşi dovedise puterea de alungare a demonilor şi care acum era ultimul semn din partea lui Dumnezeu adresat acestui neam viclean. Respingerea Lui însemna de fapt golirea casei proaspăt eliberate de Singurul care o putea păzi şi expunerea ei grozăviei ocupării de către mai multe duhuri necurate.

Iosif Ţon pleacă pe cu totul alte drumuri în explicaţia sa. Uitând de context, el ne trimite taman în Evanghelia lui Ioan, pentru a găsi sprijin în înţelegerea cuvintelor lui Isus. Ca şi cum Matei şi Luca nu au scris pentru a fi înţeleşi de către cititori, fără trimiteri în afara propriilor lor referate, ci mai degrabă pentru a potrivi nişte piese într-un puzle dinainte ştiut, în care anticipau că va veni un Ioan şi va completa înţelegerea incompletă a mesajului Mântuitorului din aceste texte. În loc să caute înţelegerea cuvintelor Domnului Isus în textul analizat şi, eventual, să o integreze în contextul mai larg biblic, Iosif Țon procedează invers; el caută direct ajutor pentru a-şi formula explicaţia în alte cărţi ale Scripturii. Nu-i de mirare că la Iosif Ţon dimensiunea naţională a mesajului Domnului Isus din aceste cuvinte lipseşte cu desăvârşire. Aceasta este totuși dificil de ignorat dacă ţinem cont că Matei adaugă la sfârşitul ilustraţiei Sale aceste cuvinte: “Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.”

Abordare

Beni Fărăgău pleacă de la o “pastilă de antrolpologie biblică”. “Omul este o casă, o locuinţă. El este complet neputiincios în faţa duhurilor necurate …”. Este nevoie de cineva mai tare pentru a aduce eliberarea, în cazul nostru de Domnul Isus. Şi acum, ţineţi-vă bine calviniştilor: “Dar paradoxul este că omul este neputiincios în faţa duhului necurat, el pare să aibă totuşi libertatea şi puterea de a da afară de Acela care l-a eliberat de duhul necurat.” De unde scoate Beni acest fapt, nu mă întrebaţi acum; adevărul e că acesta este mai sinergist în soteriologia lui decât se acceptă în general dinspre protestanţi. Ceea ce dânsul numeşte “tipar danielic” (vezi de pildă Viziunea Împărăţiei, la pag. 60) este de fapt o dinamică în relaţia omului cu Dumnezeul său: cel ce îşi pune inima să înţeleagă şi se smereşte înaintea lui Dumnezeu, pune în mişcare Cerurile. Revenind însă la textul nostru, Beni spune că această imagine cu duhurile este o ilustare a ceea ce înseamnă de fapt să fii împotriva lui Cristos. Accentul nu este pus pe latura individuală, ci pe cea naţională a paradigmei oferite: “…trebuie să observăm că, în textul de faţă ( Matei 12:38-45), discuţia vizează nu indivizi, ci întreaga naţiune.”

Iosif Ţon se opreşte strict asupra nivelului personal. Tranşant, el face din start o afirmaţie cel puţin riscantă: “Domnul Isus ne spune că duhului rău nu-i place să locuiască altundeva decât într-un trup omenesc.”  E de întrebat: Unde ne spune Domnul Isus aşa ceva? În orice caz, vorbim de un individ aici; Israel şi mesajul adresat lui de Domnul prin aceste cuvinte este uitat cu desăvârşire.

Înţelegere, implicaţii

Beni Fărăgău nu ignoră implicaţiile spirituale ale găsirii unei case lipsite de Cristos în calea duhurilor necurate: omul este “lăsat de izbelişte în faţa asaltului lumilor spirituale negative”. Alăturarea pe care o face el este cea a textului din Romani 1:21-21 în care goliciunea casei este echivalată cu părăsirea de către Dumnezeu a celor care s-au rătăcit, neonorându-L pe El cum se cuvine în căile lor. Nimic despre boală fizică! Beni trimite apoi la implicaţiile veşnice ale alungării lui Cristos din casă, la păcatul cu voia şi la imposibilitatea întoarcerii la iertare (cel puţin nu fără o intervenţie deliberată a Cuiva din afară). Repet, nu găsim nici o relaţionare între opresiunea demonică şi starea trupului omenesc în abordarea lui Beni Fărăgău. Nu aici.

Iosif Ţon deja îşi începuse pledoaria cu afirmaţia că “Domnul Isus atribuie anumite boli lui Satan şi îngerilor lui (demonii, sau duhurile rele) şi ne arată că oamenii trebuie eliberaţi de aceste duhuri pentru a reveni la sănătate.” Iarăşi putem întreba: unde găsim o afirmaţie în care Domnul Isus să atribuie anumite boli lui Satan şi îngerilor lui? Tehnic vorbind, nu există aşa ceva în Evanghelii. Că, în timp ce a scos draci, despre care naratorul ne spunea că îi chinuiau pe posedaţi în trupurile lor prin diverse dizabilităţi, s-au întâmplat şi vindecări, acesta este un fapt incontestabil … dar Domnul Isus nu a atribuit boli dracilor! Nu orice orb sau mut este în această stare din pricina unei posesiuni demonice. Dimpotrivă. Ia mai citiţi odată grelele cuvinte pe care Dumnezeu i le spunea odată, demult, lui Moise: “Cine a făcut gura omului? Şi cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?” (Exod 4:11). Astfel, încă de la prima propoziţie Iosif Ţon pleacă de pe o poziţie contestabilă, căreia îi va supune de altfel întreaga argumentaţie.

Apoi, acesta ne va trimite în Romani 6:16 unde, nu ştiu prin ce miracol hermeneutic, el îl vede pe diavol acolo, în acea paradigmă a robiei; deşi, cum tot Beni observa, în Romani diavolul nu e  menţionat decât o singură dată în toată cartea, în ultimul capitol (16:20). Dar, există o idee de apărat şi de împins de la spate, aşa că nici nuanță – chiar stridentă – nu e prea mare când interesele trezirii o cer …

Câteva observaţii finale

Am scris această postare cu intenţia de a vă deschide apetitul pentru Cuvânt şi a vă invita să evaluaţi ceva mai în profunzime natura problemei teologice care-l desparte tot mai mult pe Iosif Ţon de baptiştii necarismatici. Aceasta şi-a făcut cunoscută schimbarea teologică produsă în urma vindecării fiicei sale, într-un mod agresiv , beneficiind şi de o nefericită mediatizare pe internet. În esenţă, Iosif Ţon merge pe linia unei bătălii pe toate fronturile, transpusă într-o paradigmă a dracilor care stau pitulaţi peste tot în jurul nostru iar oamenii, complet lipsiţi de apărare, sunt victime sigure. Beni priveşte problema în primul rând comunitar; este o bătălie în care nimeni nu luptă de unul singur, ci cu toţii suntem responsabili unii faţă de alţii pentru îndemnarea de a umbla cu credincioşie pe cărarea cea strâmtă. De aceea Iosif Ţon ne spune că avem nevoie de daruri duhobniceşti iar Beni ne spune că avem nevoie de părtăşia reală în Trup. De aceea Ţon se apleacă asupra vieţii individului, cu bolile şi necazurile sale, în timp ce Beni priveşte la comunitatea credincioşilor şi la bolile spirituale care-i pot afecta sănătatea.

Amândoi ne avertizează însă că nu este de joacă cu păcatul şi că sfinţirea nu este opţională în viaţa creştinului. Dacă doar atât am lua de la fiecare, tot se cheamă că am câştigat ceva din această afacere …

UPDATE: Referitor la fotografii, dau de știre tuturor că ele aparțin lui Alin Cristea, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru dreptul de folosire întru mai buna cosmetizare a acestei postări … Poate mai învaţă şi alţii din asta … ( vezi şi comentariile de mai jos)

Postări pe aceeaşi temă:

Joachim Jeremias are şi el ceva de spus despre duhurile necurate …

Duhul necurat şi casa pustie – concluzii asupra interpretărilor date de Beni Fărăgău, Dragomir Stancu, Joachim

Şi Andrei Pleşu are ceva să ne spună despre duhurile necurate

Publicitate