Să le cântăm de jale prea(puţin)fericiţilor căsătoriţi …

Circulă de ieri, pe mail, o referinţă către un articol de pe gândul.info care ne pune faţă în faţă cu următoarea veste îngrijorătoare: Cuplurile necăsătorite sunt mai fericite decât cele care şi-au oficializat relaţia. Articolul este scurt şi la obiect: un studiu efectuat de o echipă de cercetători britanici (?) de la Universitatea Cornell (care este americană, traducătorilor de la Gândul!) pe un eşantion de 2.737 de persoane, dintre care 896 căsătorite, pe durata a şase ani, a scos în evidenţă “că partenerii necăsătoriţi care locuiesc împreună sunt mai fericiţi şi au o stimă de sine mai ridicată decât cei care împart acelaşi acoperiş, dar sunt căsătoriţi”.

Un simplu google ne confirmă că rezultatul acestei cercetări, de dată foarte recentă, s-a răspândit destul de repede pe internet; mai greu este, se pare, de găsit studiul în sine. El se înscrie într-o serie de insinuări tot mai accentuate cu privire la rosturile învechitei instituţii a căsătoriei în societatea contemporană. Ni se spune de o bucată bună de vreme că există şi alte forme de convieţuire care pot să aducă fericire în vieţile oamenilor, altele, vreau să zic, decât mariajul dintre un bărbat şi o femeie.

Ştiţi ceva? Au dreptate iar noi creştinii ar trebui să fim primii care ar trebui – pe baze biblice! – să le spunem acestor genii de la Universitatea Cornell că aceste rezultate sunt cât se poate de fireşti. În Bibliile noastre scrie că cei ce se căsătoresc “vor avea necazuri pământeşti” (1 Cor 7:28) şi că o femeie care ajunge văduvă “va fi mai fericită dacă rămâne aşa cum este” (1 Cor 7:40) adică necăsătorită.

Vindeţi castraveţi la grădinari, dragii noştri cercetători! Dacă ne-aţi fi întrebat, v-am fi spus şi noi, scutindu-vă de nişte cheltuieli şi de timpul irosit: căsătoria nu este o grădină a fericirii pământeşti. Nici măcar între creştini. Despre cei necredincioşi, ce să mai vorbesc: se găsesc destule căi de fericire care să ocolească vechea paradigmă a traiului conjugal legalizat. Sunt mai fericiţi dacă ridică trofee deasupra capului, dacă pot să îşi împlinească cât mai multe pofte ale inimii şi dacă le reuşesc proiectele în care s-au aruncat …

De credeţi oare că majoritatea poveştilor copilăriei se încheie cu nunta eroilor principali, trecând sub un laconic (sau ironic?) “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” toată povestea mariajului în care au intrat? Păi da, pentru că de acolo urmează cele ce nu se pot spune, necazurile pământeşti, migrenele, scutecele murdare, problemele de comunicare, mofturile copiilor deveniţi peste noapte adolescenţi, boli, nervi, bocete, toane, reporşuri, înbufnări şi alte fericiri de acest fel.

Căsătoria presupune o asumare voluntară a unui drum pe viaţă, alături de o persoană pe care o iubeşti, şi a cărei binecuvântare a devenit pentru tine o prioritate. În ciuda amăgitoarei nunţi, cu fast şi strălucire, dincolo de urările de bine şi de fericire din partea nuntaşilor, nu ai voie să te laşi furat de mirajul propriei tale fericiri. Predica de pe Munte, la capitolul “fericiţilor”, nu îi include pe ce cei căsătoriţi! Lor le-au fost alocate alte cadouri, dintr-un cu totul alt registru al binecuvântărilor pe care Dumnezeu le toarnă peste fii oamenilor. Deşi nici fericirea nu le este neapărat străină … uneori.

Nu-mi spun nimic, până la urmă, astfel de concluzii ca cele ale cercetătorilor de la Universitatea Cornell. Poate doar că ceea ce îşi doreşte o bună parte a societăţii seculare vestice – înlăturarea instituţiei căsătoriei de la baza societăţii – s-ar putea împlini într-o zi. Asta dacă nu cumva noi, cei ce mai credem în valoarea acestei relaţii întemeiate de Dumnezeu încă din zorii civilizaţiei omeneşti, vom avea un cuvânt de spus prin implicarea în evenimente precum Săptămâna Căsătoriei …

M-am convertit: sunt fericit! (2)

Cu vreo o lună în urmă am postat pe blog un filmuleţ care, fără pic de ruşine, trivializa taina convertirii, vacă mai mult sau mai puţin sfinţită a majorităţii religiilor de pe mapamond. Mi-am permis acest gest păgân: este vremea să îl explic, pentru a nu-i lăsa pe nedumeriţi cu ochii în soare, pe deoparte, şi pentru că subiectul pare să fie pe foc în unele bucătării evanghelice.

Se cuvine, înainte de a-mi expune câteva gânduri pe această temă, să conturez puţin acest concept, adesea amestecat cu ingrediente care nu-i sunt de neapărată folosinţă, cum ar fi de pildă mântuirea, adevărul, naşterea din nou şi alte d’astea. Da, ştiu, când un rătăcit se converteşte la religia noastră implicăm şi faptul că a ajuns la adevăr, pe calea bună a mântuirii. Dimpotrivă, dacă se converteşte de la religia noastră la cea “a lor” este limpede pentru noi că omul “s-a rătăcit” şi s-a abătut de la adevăr. Astfel de implicaţii ţin mai mult de nişte reflexe sectare decât de nişte urmări ale unor raţionamente bine construite: va trebui să separăm, dacă vrem să discutăm pe bune despre convertire, acest concept de zorzoanele teologice pe care i le-am agăţat, din prea mult zel dogmatic, de coadă.

Ca informatician, m-am întâlnit adesea cu aceste fapte de viaţă, cu convertiri adică. Am convertit la viaţa mea bmp-uri în jpg-uri, avi-uri în mp4-uri, wma-uri în mp3-uri, adică imagini, fişiere audio, clipuri video, documente … Am făcut-o din raţiuni practice: un jpg este mult mai mic în dimensiuni decât un bmp deci mai uşor de transportat sau de folosit pe internet. Majoritatea playerelor mobile pe care le-am avut la îndemână nu ştiau să ruleze decât fişiere video mp4.

Priviţi, vă rog, această imagine, un png:

Are dimensiunea de 709.8 KB.

Iată ce a ieşit după ce am “convertit-o”în jpg, ajungând să ocupe un spaţiu de doar 103.3 KB:

 

Vă înţeleg nedumerirea: este aceeaşi imagine. Exact! Totuşi, a avut loc o convertire, una care a făcut ca spaţiul ocupat pe disc să fie de vreo 7 ori mai mic, lucru care nu este de şagă.

Luaţi un text scris în Notepad, convertiţi-l apoi în document Word şi faceţi-l apoi pdf. Oricâte conversii i-aţi aplica … conţinutul va fi acelaşi.

Cam despre asta vorbim când referim o convertire, despre un fapt tehnic, unul care poate schimba radical modul de operare al unui obiect, dar care nu îi modifică conţinutul.

Evanghelicii care se convertesc la ortodoxie nu primesc, oricât le-ar plăcea, cerculeţe de sfinţi în jurul capului. Ortodocşii care se pocăiesc ( în sensul neo-protestant al termenului) nu îşi pierd bărbile ca prin minune (în cazul preoţilor) şi nu îşi schimbă fizionomiile – uneori nici năravurile! – în mod implicit, automat, determinat de faptul convertirii în sine. Mai am eu o bănuială că nu apar mari modificări de conţinut nici în trecerea unui credincios (de oricare va fi el) la ateism, nici în trecerea unui agnostic la islam …

Fără îndoială, vor exista şi mărturii extreme de convertiri, cu exorcizări şi alte manifestări vizibile, care lasă urme definitive în cel convertit. Ele sunt totuşi abateri de la regulă, de la felul în care oamenii se convertesc în mod normal.

Unii îmi vor reproşa că ignor complet realitatea interioară a unei convertiri, că acolo are loc – cum ar zice de pildă un evanghelic – o naştere din nou, o lucrare duhovnicească. Nu, nu contest o realitate interioară, ci o despart doar de faptul convertirii în sine. În definitiv, realitatea interioară a unei convertiri este, în esenţa ei, subiectivă, neverificabilă. De aceea eu sunt dator să dau crezare mărturiei unuia care s-a întors la Domnul, să fac toate cele de trebuinţă ca să fie primit în Biserică, dar nu pot să bag mâna în foc pentru ceea ce s-a întâmplat în inima lui. Dacă s-a pocăit, o să văd că vine la adunare, că nu mai bea alcool, nu mai fumează şi nu mai dănţuie pe la nunţi dar despre naşterea lui din Duhul numai Domnul se poate pronunţa.

Înţelegeţi, sper, de ce ţin morţiş să privim convertirea într-un cadru cât se poate de obiectiv: persoana în cauză şi-a schimbat religia, nu mai merge la slujba de duminică, ci la adunare (după ce a trecut prin toate câte trebuie să treacă pentru a fi primită în noul cadru), nu mai cântă laudă lui Dumnezeu, ci lui Krishna, nu Îl mai mărturiseşte pe Allah, ci pe Yehova, nu mai citeşte Scripturile, ci urmăreşte cu sufletul la gură pe youtube orice cuvânt care iese din gura lui Hitchens etc, etc.

Ajunşi aici, voi face un pas riscant şi voi afirma că în ciuda acestor aspecte obiective ce definesc o convertire drumul către ea este pavat prin excelenţă cu pietrele subiectivităţii fiecăruia dintre cei ce i-am sorbit paharul. De aceea întrebarea lui Marius Cruceru despre pocăiţii care se convertesc la ortodoxie ar trebui probabil disecată pe fiecare caz în parte; un anume Mihai (Oara?) chiar a şi dat un răspuns, cu motivaţii bine structurate, în principiu credibil, despre trecerea lui de la credinţa baptistă la ortodoxie.

Vor fi argumente raţionale, revelaţii personale, experienţe, silogisme şi alte din astea care vor putea servi drept explicaţii pentru convertiri. Toate bune şi frumoase şi … cât se poate de subiective.

Nimeni nu s-a convertit în istoria omenirii, până la data şi ora scrierii acestei postări, pentru că a fost pleznit în moalele capului de Adevărul Suprem, limpede, complet şi de netăgăduit, oricare vom considera că este Acesta. Fiecare dintre convertiţi au primit în viaţă fărâmituri de dumnezeire, în natură şi între oameni, gratinate cu azimele suferinţei, otrăvurile duhurilor răutăţii şi cu glaciala indiferenţă a unui Univers impersonal, absurd adesea. Un pahar de apă pe vreme de arşiţă, o palmă, un cuvânt de încurajare, o ocară, o predică, un articol, o carte, o simfonie, un apus de soare, un fluture, un viol, o îmbrăţişare, o crimă, o lacrimă sau o rugăciune … drumul nostru a fost pavat cu răspunsuri pe care le-am dat acestor provocări întâlnite pe cale.

Convertirea, care nu este nici pe departe un capăt de drum, ci mai degrabă o reaşezare a lui într-un cadru nou, este un răspuns radical dat unei istorii evaluate la un nivel cât se poate de personal. Ne convertim în urma analizării unor date incomplete, la care adăugăm proiecţiile unor speranţe pentru “altceva”, pentru un mai mult, mai bine, pentru ceva total diferit. Alegem să umblăm pe o cale pentru că, precum spunea Prof. David Frost în prima sa prezentare din cursul ortodox Calea, i-am văzut pe alţii parcurgând-o şi ne-au convins ce bine este pe ea. Nu avem neapărat nişte certitudini în bagajul nostru – avem credinţă, care este cu totul altceva – dar suntem dispuşi să trăim rigorile unui drum nou pe propria noastră piele. Ne-am săturat de vechea cale. Ceva n-a mers acolo. Am auzit că sunt oferte mai bune.

Desigur, multe căi din lumea asta duc la moarte. Din acest motiv, urmare a unei frici cât se poate de omeneşti, încercăm să trasăm noi cadrul în care o convertire este “de bine” sau poate fi catalogată cu acel cuvânt abuzat la greu în ultimul an jumate prin blogosfera evanghelică românească, apostazie. Cadrul este unul exterior, “obiectiv”, rigid. Este practica religiei mele. Nu pot să ştiu ce ai în inimă dar pot să îţi cer, dacă vrei să urmezi calea mea cea bună, să te conformezi în aspectele exterioare necesare: ridici o mână când ţi se spune, repeţi după mine o rugăciune, ai o mărturie în faţa comitetului şi apoi în faţa bisericii, eşti botezat şi … conversia s-a isprăvit! 100%!

Până la urmă, o convertire – privită ca fapt de viaţă ce lasă celor din jur acelaşi conţinut la vedere, măcar pentru o vreme – nu este o mare dramă, nici personală, nici comunitară. Este important ce se întâmplă înăuntru, care sunt dilemele cărora li s-a răspuns în urma acestei decizii şi care sunt cele încă nelămurite, ce aşteptări sunt acolo, cât de legitime sunt motivaţiile alegerii făcute … or, toate astea nu ne stau nouă la îndemână, celor care de pe margine aplaudăm sau hulim “reprezentaţia” de pe scenă. De aceea, mi se par ridicole şi complexul trădării, din partea taberei părăsite, şi euforia celor care se bucură pentru un suflet smuls de la pierzare: bucuria este mare în ceruri pentru unul singur care se întoarce la Dumnezeu, ne spune Mântuitorul. Aici pe pământ, îi primim pe noii creştini cu braţele deschise, cu speranţă, cu dragoste, cu credinţă şi cu o cât se poate de neîndurătoare chemare la oaste, în lupta cea bună a credinţei … Nu este nevoie de prea multe săgeţi ale celui rău să ne şuiere pe lângă urechi ca să vedem dacă avem lângă noi un camarazi de nădejde sau năluci. Alteori, după (zeci de) ani de muncă cot la cot, întru împlinirea aceleiaşi viziuni măreţe, afli că armăsarul de lângă tine era de fapt măgar sadea. Riscurile meseriei …

(va urma, poate)

Cine-pastilă (3) – In time

In Time (2011) rulează (încă) pe marile ecrane şi în curând vom vedea DVD-ul în magazine. Am avut ocazia să îl văd şi, pentru întârziaţi, iată cam ce am priceput.

Vorbim de un SF cu o aromă destul de pronunţată Equilibrium (2002), adică o ilustrare a unui viitor tulbure, într-un context segregaţional motivat de un pretext destul de fantezist; dacă în acest al doilea film menţionat, miza era cea a sentimentelor, a ducerii vieţii într-o reprimare totală a oricărei emoţii, în filmul de faţă avem de-a face, după cum şi titlul sugerează, timpul. Există şi corespondentul “clericilor”: “cronometrorii” ; nu lipsesc nici parveniţii, nici eroul mesianic, nici inevitabila justiţie din final.

Nu vă povestesc filmul: n-aveţi decât să-l vedeţi! Vă voi spune doar, ca să vă incit, că aici timpul devine o marfă (nici nu mai este nevoie de bani în această lume) şi că aproape toate întrebările clasice legate de felul în care noi oamenii ne comportăm vis a vis de chestiunea timpului mi-au trecut prin cap în cele 100 de minute cât a durat filmul: cum m-aş comporta dacă aş cunoaşte cât mai am de trăit, care sunt felurile – metaforic vorbind – prin care tratez timpul meu ca pe un obiect de schimb, de ce uneori mă grăbesc inutil (deşi, aparent, aş avea timp), de ce alteori pierd vremea fără rost deşi fiecare secundă mă arde prin importanţa ei, cât de preţioasă este viaţa mea când sunt la volan sau când înot, cu câte minute / ore / zile / ani îmi influenţez lungimea vieţii prin deciziile sănătoase sau nesănătoase pe care le iau în materie de alimentaţie, dacă ar fi sau nu plictisitor să ajung un centenar (cu un trup având condiţia fizică a lui Dyo de la 25 de ani!), cum ar fi să îmi gestionez precum aerul – adică la secundă! – timpul pe care îl am până când voi muri …

La toate astea vă puteţi gândi în timp ce acţiunea deloc impresionantă a filmului nu vă va solicita prea mult neuronii. În final, ajungând la punctul cuminant a poveştii, am râs în hohote gândindu-mă la ironia situaţiei în care mă aflam: priveam cu sufletul la gură, numărând secundele, o scenă de totul sau nimic, ca şi cum propriul meu ceas mi-ar fi spus că mai am câteva secunde de trăit. Măcar pentru asta, dacă nu vă plac întrebările de genul acelora de mai sus, şi tot merită să daţi douăzeci de lei pentru a vedea In Time.

Din Rusia, cu dragoste …

Nu ştiu alţii cum au fost, dar eu încă din vremea adolescenţei am avut o reală slăbiciune pentru filmele ruseşti. Mă fascina, în contrast cu clişeele americăneşti, monotonia specifică filmelor cu multă vorbărie sau, dimpotrivă, tăcerea unor producţii care puneau un mai mare accent pe poezia imaginii.

Topul de mai jos, evident contestabil în unele detalii ale sale (ca orice top), are meritul de a ne reaminti de câteva filme de aur ale unei cinematografii care a reuşit adesea să se ridice deasupra contextului propagandistic în care a fost nevoită să se exprime. Nu am văzut decât o treime dintre ele, aşa că sunt foarte curios, mai ales asupra unora dintre titlurile care îl concurează pe marele Tarkovski … Oare unde poate un cinefil să găsească pe lumea asta şi altceva decât comedioarele cu Chichi Cean, seria Terminatoru’ şi aventurile steroizilor lui Stallone?

Cine-pastilă (2) – Meet Joe Black

Filmul porneşte de la o idee interesantă, de mare efect, însă eşuează în a transmite un mesaj artistic coerent şi credibil datorită proastei plasări a contextului în care se derulează povestea. Se presupune că Joe, întruchipat de un inspirat Brad Pitt, este un fel de înger al morţii care se întrupează pentru a cunoaşte câte ceva din tainele vieţuirii pe pământ. Scenariştii nu au găsit un context mai bun pentru această călătorie decât lumea unui magnat al presei, în opulenţă, printre fuziuni de miliarde de dolari,  şedinţe de bord, elicoptere şi festivităţi aniversare grandioase. Găsesc că una din scenele finale, în care cei doi eroi principali ai filmului privesc la focurile de artificii şi concluzionează conspirativ că “asta e viaţa”, e de-a dreptul jenantă, ce mai, o probă de nesimţire şi infatuare cum numai Holywood putea să ne ofere.

Alminteri povestea de dragoste dintre o pământeană şi un străin de ale noastre este una fermecătoare şi oferă nişte perspective interesante legate de un alt fel de iubire decât cel pe care îl întâlnim în filmele lui Woody Allen (de pildă, în Manhattan şi Crimes and Misedemeanors); ea compensează întrucâtva din insatisfacţia dată imaginea de ansamblu, fără însă să îl salveze din dulcea mediocritate în care a s-a scufundat destul de repede de la lansare.

Ratings (1-5): Artistic 2.5, Morality 3, Relevance 2; General 2.5

Grecia îmbietoare – Parga

Coborând pe coasta ionică a Greciei continentale, de la Igoumentisa către Preveza, pe un drum flancat în partea stângă de nişte formaţiuni muntoase foarte interesante, poţi la un moment dat să te abaţi la dreapta, pe un drum care nu promite mare lucru, înspre Parga, una dintre cele mai frumoase staţiuni greceşti pe care le-am întâlnit până acum.

Este interesant că mergând pe această şosea simţi că eşti la înălţime, iar pe măsură ce eşti tot mai aproape de mare parcă nu îţi vine să crezi că vei găsi o localitate acolo. Şi totuşi, într-o zonă cu relief abrupt, pe un drum de acces cu multe serpentine şi privelişti ameţitoare vei ajunge într-o staţiune aşezată semeţ pe înălţimi stâncoase, asemenea unui amfiteatru antic, cu vedere la mare.

Parga este o bijuterie pe care grecii o datorează veneţienilor; aceştia au jucat odinioară un rol important cam pe întreaga costă vestică a Greciei. Mărturie stă în Parga şi castelul veneţian, nu foarte bine păstrat, din păcate; pe lângă asta a fost interesant să observ că accentul localnicilor greci de astăzi are în el o inconfundabilă mireasmă iataliană …

Este evident că din pricina spaţiului îngust de pe coasta stâncoasă a mării fiecare petec de pământ este foarte preţios în Parga. Găsirea unui loc de parcare în staţiune nu este deloc floare la ureche. Odată ce am reuşit să parcăm maşina, nu am mai folosit-o pe toată durata sejurului de patru zile. Nici nu am avut nevoie: staţiunea nu este foarte întinsă şi totul este, în general, la îndemână. Deşi nu am găsit cazare lângă plaja centrală – totul era ocupat! – din zona locuită a staţiunii nu aveam nevoie de mai mult de cinci minute pentru a ajunge la apă.

Despre prietenie, ca despre o boală …

A mai apărut pe cerul blogosferic al evanghelismului românesc un instrument al dezbinării. Se pare că iarna asta nu îngheaţă doar malurile unor belţi pocăieşti, ci şi unele creiere care până nu demult erau tare înfierbântate pe te miri ce probleme de conduită şi practică confesională neo-protestantă.

Se separă tot mai mult taberele beligerante. Se dau “Like”-uri şi “Unfriend”-uri, se curăţă blogroll-urile de paraziţi, se moderează comentarii incomode, se trimit scrisori de (ne)prietenie. Se scot de prin beciuri insalubre arme ruginite, otrăvuri fabricate de terţii Securităţii; se desfac în văzul lumii răni vechi, deja infectate, mustind a puroi de neiertare, a fire pământească îmbrăcată în sărurile batjocurii faţă de crucea lui Cristos.

Se calcă în picioare cuvinte şi, mai grav, valori. Se demască astfel, ruşinos, incalificabil, absenţa unor virtuţi creştine, semn a unei amprente a lucrării Duhului între noi.

Mă gândeam, în timp pe priveam la lista de cuvinte pe care intenţionez să le adaug în dicţionarul meu subiectiv, ce s-a întâmplat cu acest diamant de mare preţ într-o lume tot mai adâncită în virtual, ruptă din ce în ce mai serios de realităţile vieţii. Chiar, oameni buni: ce s-a întâmplat cu prietenia?

Departe de a fi o legătură indestuctibilă între inimi care bat în armonie, animate de o iubire care îmbogăţeşte în semnificaţii un concept adesea (şi pe nedrept) focalizat pe relaţia dintre un bărbat şi o femeie, ea tinde să devină un fel de consfinţire a apartenenţei în acelaşi ţarc, resemnare colectivă în forme sarbede, fie ele confesionale, sociale sau care ţin de pasiuni comune în ce priveşte petrecerea timpului liber. Din această cauză, prietenul din ziua de astăzi nu mai este aşa uşor de identificat, folosind criteriile de odinioară, ale bunicilor noştri (din păcate, viaţa în comunism a otrăvit fără putiinţă de vindecare atâtea relaţii ale părinţilor…).

Existenţialism pe pâine: variaţiuni pe o temă de Robert Redford, cu al său Îmblânzitor de cai … (2)

Continuare de AICI.

Am început prin a evidenţia o primă trăsătură a gândirii existenţialiste în filmul lui Robert Redford, una legată de condiţia omului într-un Univers rece, insensibil, chiar absurd uneori. Omul se simte aruncat într-o lume neprietenoasă, potrivnică; viaţa devine un inamic căreia el trebuie să îi facă faţă prin angajamente ferme, opuse cursului normal al evenimentelor.

După stupidul accident, unul care va lăsa urme grele în viaţa tinerei fete, Annie ia decizia de schimba ceva în noua ordine instaurată în lumea fiicei ei, în relaţie cu Pilgrim, calul ei, traumatizat şi acesta, dar şi în cadrul familiei sale. Această decizie implică printre altele şi o călătorie, deloc uşoară, împotriva voinţei fiicei, până pe cealaltă parte a Americii, în Montana, la un îmblânzitor de cai care nici el nu este foarte dispus să îşi pună în negoţ abilităţile.

Se vor întâlni aici caractere diferite, atitudini opuse în faţa spectacolului vieţii: dârzenia unei luptătoare cu resemnarea încăpăţânată în faţa şansei oarbe, determinarea de a mişca angrenaje importante în lumea înconjurătoare cu retragerea în “afară”, la o expunere minimă în relaţii cu alţi oameni, lipsa de bucurie – rezultat al unei atitudini de învins – cu  zâmbetele unor oameni care nu luptă, dar se bucură din plin de farmecul unor momente speciale de familie la capăt de lume …

Mă voi opri acum asupra unei teme cât se poate de concrete, în care o perspectivă existenţialistă asupra vieţii poate fi observată mai în detaliu: iubirea. Existenţialismul a început şi s-a dezvoltat ca sistem de gândire alunecând preponderent pe o cale care are de-a face în primul rând cu adevărul subiectiv. Or, această problemă îl conduce pe om fie spre o analiză serioasă a conceptului de credinţă (cale reprezentată în chip strălucit de Kierkegaard), fie în explorarea fundamentelor pe baza cărora mai putem vorbi despre speranţă în această lume (cale deschisă în filosofie de către Nietzsche). Iată cum, dintre cele trei virtuţi cardinale (cel puţin ale spaţiului creştin), iubirea a rămas oarecum în plan secundar. Nu veţi găsi prea multe pagini semnificative despre iubire în operele gânditorilor existenţialişti, nu pentru că le-ar fi fost indiferentă acestora, ci mai degrabă pentru că ea, iubirea, se trăieşte plenar numai în condiţiile în care omul şi-a definit paşii în privinţa celorlalte două virtuţi.

Iubesc pentru că cred, ar spune un existenţialist aflat pe urmele filosofului danez care este creditat, în general, ca părinte al existenţialismului.

Iubesc pentru că sper, ar spune unul care ar alege să suprime consecinţele (aparent) nihiliste ale căii existenţialiste atee în asumarea subiectivă a unui bob de nădejde care să îi dea sens vieţuirii pe astă lume.

Cine-pastilă (1) – A Walk On The Moon (1999)

A Walk On The Moon (O plimbare pe lună, cum este cunoscut la noi) aşterne în faţa privitorului un paradox, reflectat cel mai bine în cuvintele unuia dintre personaje: “… am făcut unele alegeri greşite în viaţă, dar nu am regretat niciodată; asta pentru că am ales ceea ce a fost important…” Filmul ne ilustrează astfel pericolul alegerilor nefinalizate, al acelor alegeri în urma cărora omul continuă să cocheteze cu variantele respinse. De ce pericol? Pentru că atât obiectele, drumurile din viaţă, orizonturile, oamenii şi cauzele nobile au o viaţă proprie: strălucirea lor în ochii noştri este într-o continuă metamorfoză. Astfel, vom întâlni adesea oameni care, accidental sau deliberat, vor lua loc pe talerul balanţei noastre; suntem puşi să alegem cum să privim la părinţi, la partenerul de viaţă şi, foarte trist, la copii ca la piedici în calea viselor şi aspiraţiilor înspre ne-am orientat zborul. E mare lucru să alegi un om în detrimentul unui vis personal. E şi mai mare lucru ca după o vreme, când acel om nu se mai regăseşte în aşteptările tale aşa cum era odinioară, să nu priveşti înapoi cu tristeţe întrebându-te: “De ce am ales aşa?”.
Filmul va fi taxat de către unii la capitolul moralitate: nu are cum să nu fie aşa, din moment ce acţiunea are loc în 1969, în plină efervescenţă hippie, pe fundalul unei coloane sonore în care Janis Joplin şi alţii interpreţi ai generaţiei ei fac senzaţie. Dincolo de acest aspect, filmul merită văzut, măcar pentru o reflecţie asupra felului în care înţelegem să ne preţuim unii pe alţii cu adevărat, şi nu să ne lăsăm furaţi de emoţiile unor pâlpâiri de o clipită …
Ratings (1-5): Artistic  2,5;  Moralitate  2;  Relevanţă  3;  Apreciere generală  2,5

Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice (2011) – Discurs de acceptare

Aşadar, ceea ce era deja previzibil oarecum în urma unor afirmaţii anticipative făcute de Alin Cristea încă de pe la jumătatea anului trecut, s-a confirmat: Frică şi cutremur împarte cu Drezina premiul Thymos pentru blogul evanghelic al anului 2011. Anunţul a fost făcut ieri, 19 ianuarie 2012, pe blogul România Evanghelică. Având în vedere că distincţia este însoţită şi de un pachet consistent de cărţi, apreciez acest gest, printre altele, şi ca pe un frumos cadou de ziua mea.

Nu pot să nu mă întreb în astfel de ocazii, în care sunt onorat, de ce mi se întâmplă asta, cu atât mai mult cu cât nu acesta a fost un scopul – nici măcar secundar – care să mă călăuzească în activitatea de bloger. Luminile rampei, chiar în varianta lor virtuală, mă incomodează; sunt un scenograf, nu un interpret al piesei. Aşez cu răbdare, cu meticulozitate, cu pasiune uneori, piesele de decor, aranjez cadrele, decorez … toate astea pentru a-i aplauda la final, împreună cu sala, pe merituoşii artişti care au dat sarea şi piperul operei reprezentate.

Munca din fundal, din zona ce nu prezintă interes pentru radarele lumii, are şi ea, dacă nu credeţi, propriile ei recompense. Mi-am amintit de acest lucru citind o postare de-a lui Dănuţ Mănăstireanu despre ucenicizare, despre decizia lui de a fi mai puţin public în lucrare, în folosul unei mai eficiente ucenicizări. Îi cunosc pe unii dintre cei ce un trecut prin şcoala lui Dănuţ şi îi spun lui, şi vă spun şi vouă cititorilor, că s-a meritat. Sunt convins că satisfacţia de a auzi mărturiile unor oameni care au ajuns cu adevărat nişte lumini în această lume, în urma lungului, anostului şi anevoiosului drum al ucenicizării personale, depăşeşte în cazul său orice apreciere despre prestaţiile de amvon sau de tribună, oricare ar fi aceasta. Greşesc, Dănuţ?

Seductii utopice – Lucian Boia despre democratie

Democraţiile actuale sunt departe de a fi democraţii efective. Ar fi mai corect caracterizate drept plutocraţii liberale cu tentă socială. Nu este cazul să disperăm; nimeni nu va mai trăi niciodată într-o democraţie autentică. Democraţia nu poate să existe ca atare: e un model ideal. Nu va reuşi niciodată, cu aspiraţia sa spre egalitate şi libertate, să supună, şi încă mai puţin să anuleze, celelalte dorinţe înscrise în sufletul omenesc şi în dinamica societăţilor, în primul rând bogăţia şi puterea. Între toate aceste principii, există o interacţiune, şi tot ce poate spera democraţia este să atenueze intensitatea principiilor adverse şi să impună (mai ales banului şi puterii) limite şi reguli. Rezultatul este foarte departe de perfecţiune. Dar, în lipsa modelului democratic, în lipsa aceste credinţe, am fi avut astăzi cu siguranţă mai puţină libertate şi mai puţină egalitate decât avem. Fapte este însă că, în loc de a se încrede pe deplin într-un stat democratizat în cele mai mici resorturi ale sale, cetăţenii trebuie să îşi sporească vigilenţa, pentru a ţine statul sub observaţie. Nu este armonioasa sinteză visată, ci o confruntare nu lipsită de neîncredere. Departe de a se cristaliza într-o stare definitivă, democraţia se anunţă ca o luptă nesfârşită, o luptă de zi cu zi.
Şi iată paradoxul esenţial: într-o lume tot mai complexă, unde totul câştigă în diversitate şi în amploare, sporesc în acelaşi timp libertatea şi bunăstarea “supuşilor” şi bogăţia şi puterea “dominanţilor”: cu alte cuvinte, atât expresia democraţiei, cât şi mijloacele pentru a o limita. Pe acest drum, viitorul pare a promite din ce în ce mai multă democraţie – şi din ce în ce mai puţină.

Lucian Boia, Mitul democratiei, Humanitas 2007

Detalii despre carte AICI.

Câini şi stăpâni – o pildă pseudorevoluţionară

Secvenţă antologică dintr-un film de poveste, Viridiana lui Bunuel, extrem de actuală în contextul revoluţionar actual:

Plajele din Grecia (1) – Keramoti, Thasos, Kavala

Grecia are un număr imens de plaje, aproape imposibil de contabilizat. În această privinţă, Turcia, cu ţărmurile ei abrupte, stâncoase, lovite de valuri agitate şi vânturi puternice, este într-un evident dezavantaj. Am avut ocazia sa cunosc destul de multe plaje greceşti atât pe partea Egee, cât şi pe cea Ionică. În unele locuri am poposit mai multe zile, pe altele le-am gustat mai pe fugă.

Aşa cum am mai spus-o şi în prezentarea dedicată plajelor turceşti, cred că cele din Grecia sunt în general mai bune. Numai în Halkidiki am gasit mai multe plaje de calitate decât pe întreaga rivieră egeeană turcă … Drumeţiile din Turcia compensează însă din plin prin frumuseţea peisajelor şi a vestigiilor ce pot fi vizitate acolo; fiecare plai îşi are propriile comori de ofertat celor care se încumetă a le cunoaşte îndeaproape.

Iată o evaluare scurtă, la obiect, a plajelor pe care le-am vizitat până acum în Grecia, însoţite şi de câteva imagini, sper, sugestive. Dacă aveti întrebări specifice despre vreuna dintre ele, nu ezitaţi să mi le transmiteţi.

După cum veţi vedea, am o experienţă ceva mai puţină pe insule, una pe care sper să o pot corecta în anii ce vor urma.

Voi lua plajele în ordinea aşezării lor pe drumul ce urmează Egnatia Odos, dinspre Turcia, înspre Tesalonic şi mai departe …

Keramoti

Apreciere generală: Surprinzător pentru o localitate văzută mai mult ca punct de trecere spre insula Thassos, dar plaja din Keramoti este una foarte bună. Orăşelul nu are prea multe de oferit, în afară de tranzitul cu ferryboat-ul înspre mult căutata insulă, vizibilă de pe plajă, şi apusurile de soare de o mare frumuseţe. Pentru a ajunge la plajă trebuie să treci din localitate printr-un crâng aflat sub nivelul apei mării, mustind pe alocuri de apă, sursă de ţânţari ce vor deveni extrem de supărători odată cu asfinţitul.

Plaja: este o plajă de nisip fin, cu unele părţi amenajate şi ocupate de şezlonguri. Beach-barurile aferente acestor zone rezervate sunt tare gălăgioase: a fost cea mai gălăgioasă plajă pe care am întâlnit-o în Grecia!

Apa: călduţă şi liniştită, potrivită pentru familii cu copii mici. Poţi merge mult în larg până să crească nivelul apei în mod ameninţător. De asemenea, atât în apă, cât şi pe plajă, este loc berechet pentru joacă.

Cadru: Cu insula Thassos în fundal şi o altă insuliţă mai mică în apropiere … ce mai, o frumuseţe!

Rating: 8/10 (punctele slabe, cum am menţionat: gălăgia din apropierea beach-barurilor şi ţânţarii)

 

Atât plaja, cât şi marea, sunt doar ale tale ...

Vedere de după-amiază, cu ferryboat-ul pe fundal

Familia noastră pe plaja din Keramoti

Vremea apusului ...

Dicţionar existenţial – accident

Accident, accidente, sn.

Eveniment excentric unei secvenţe armonioase de fapte ale vieţii. Nedorit, neinvitat, neanticipat, accidentul este un cap de pod al absurdului într-o lume pe care ne-o dorim ordonată, comformată unor paradigme raţionale solide.

În cazul nostru, al oamenilor, accidentele au menirea de a ne aduce aminte cât de străini suntem lumii în care trăim. Ele mărturisesc tocmai absenţa acestei armonii dintre noi şi lume, faptul că nu ne potrivim pe deplin Universului, acesta fiind rece, indiferent, incapabil să răspundă pe măsura trăirilor noastre. Accidentele ne revelează în mod acut, uneori dureros, această realitate. O floare de colţ poate să producă sinceră şi legitimă emoţie; totuşi ea nu va clinti un fir de praf în ajutorul turistului care, aventurându-se pe buza prăpastiei pentru a o vedea mai bine, alunecă în hău. Nici gravitaţia nu se va catadicsi ca bietul de el – un om de treabă, cu suflet bun – să aibă parte de o aterizare uşoară, nu-l va întreba dacă şi-a făcut rugăciunea de dimineaţă, nici dacă s-a purtat bine cu cei din familia sa. Nu îl va evalua după inteligenţă; nu îl va privi nici ca pe un geniu, nici ca pe un neghiob. Nu îşi va face milă decretând o excepţie de la mortala acceleraţie g de 9,8 m/s2, ci îl va trânti de pământ cu aceeaşi rece predictibilitate …

Cu toate astea, în condiţii normale nu observăm astfel de lucruri; aproape că ne simţim intim legaţi de acest universul nostru înconjurător. Mai mult, ridicolul unor preocupări precum cea a astrologiei, împreună cu totul felul de practici mai mult sau mai puţin oculte de tip New Age, ne confirmă o tânjire lăuntrică după această legătură specială. Accidentele au darul de a ne trezi din reverie. Ele ne spun că suntem altfel, rătăcitori printre pietre, copaci, vieţuitoare şi … oameni. Da, oamenii, cei care fie că provoacă ei îşişi accidente, fie că sunt martori neputiincioşi ai acestora, şi care se dovedesc, chiar dacă nu sunt victime directe, la fel de înstrăinaţi de armonia cauzalităţilor întreţesute în funcţionarea a aceea ce numim astăzi Univers.

O ştiinţă pe nedrept numită astfel

Frank J. Tipler este fără îndoială un eretic în breasla oamenilor de ştiinţă. Ca să înţelegeţi de ce, urmăriţi extrasul de mai jos, unul pitoresc dacă ţinem cont că este rostit de un fizician. Da, aţi înţeles, vorbim despre cineva care nu ar putea sub nici o formă lega învăţătura creştină despre învierea morţilor de teoriile ştiinţifice ale fizicii moderne. Şi totuşi …

Cartea lui, Fizica nemuririi, ne oferă o teorie ştiinţifică care (cacofonie asumată!) susţine printre altele că învierea morţilor nu mai este doar o poveste religioasă, ci o speranţă ştiinţifică legitimă . Ea a apărut şi la noi la Editura Tehnică, semn că astfel de gogoşi teleofizice au început să învârtă nişte rotiţe şi printre capetele luminate balcanice. Dacă vă tentează, citiţi-le pe răspunderea voastră, deşi sunt bani aruncaţi în vânt. Eu zic că mai bine urmăriţi filmul. Este cât se poate de elocvent în a ne ilustra ce mai poate mintea omenească să plăsmuiască în domeniul metafizic.

Religia, bat-o vina …