Paradoxal, deși trăim într-o cultură a imaginii, a afișajului în rezoluții tot mai înalte, cei mai mulți dintre noi nu știm cum să gestionăm ceea ce vedem. Nu suntem educați să privim. Sistemul nostru educațional este încă tributar „textului”. Încă de pe băncile școlii suntem învățați să citim și să analizăm diferite texte, fie ele poezii, basme, nuvele sau piese de teatru. Este nevoie de o anumită expertiză, învață elevii, pentru a analiza și înțelege un pasaj literar. Acesta poate fi disecat, observat și interpretat în mod corect dacă se urmează cu sfințenie un protocol adecvat. Comunicarea prin intermediul textului este guvernată de legi pe care orice om ar trebui să înceapă să le cunoască și să le stăpânească din fragedă pruncie.
În schimb, în privința mijloacelor de expresie audio-vizuală nu se face mai nimic în educația primară. Copiii noștri cresc, așa cum am făcut-o și noi, cu impresia că sunt înzestrați nativ cu tot ce e necesar pentru a înțelege o piesă muzicală, un film sau o pictură. Doar cei ce s-au specializat în acest domeniu fascinant știu că lucrurile stau altfel; unii dintre ei pot să documenteze chiar proporțiile unui real analfabetism al percepției vizuale de care suferă omul modern.
În spațiul evanghelic întâlnim aceeași prezumție. Evanghelicul este îndemnat să citească, să studieze și să memoreze Scripturile. Este învățat cum să facă asta, cum să se apropie de diferite tipuri de text folosind metodologii corespunzătoare, cum să identifice elementele structurale ale unui pasaj biblic pentru a ajunge la mesajul acestuia. Are la îndemână traduceri și interliniare, compendii, dicționare, concordanțe, enciclopedii, practic, un arsenal care ar trebui să fie mai mult decât suficient în lupta cu sensurile oricărui text din Scriptură. Ați observat însă că nimeni nu îl învață pe evanghelic cum să asculte o predică? Se presupune că toți știm să o facem. Personal, am anumite îndoieli în această privință.
E de înțeles, așadar, vulnerabilitatea creștinului evanghelic în fața unui alt mijloc de comunicare atât de fierbinte (în sensul dat Marshall McLuhan acestui concept), cum este cel al filmului. Evanghelicul știe să abordeze texte „la rece”: prelucrarea exegetică a materialului studiat are loc în termenii fixați de către cel ce studiază. De la locul de desfășurare și timpul alocat studiului, până la selecția materialelor auxiliare, toate sunt la îndemâna cercetătorului, iar relația acestuia cu textul revelat este prin excelență liniară, repetitivă. Observare, interpretare, actualizare, aplicare.
Dar filmele nu se interpretează astfel. Relația omului cu filmul este una pluridimensională. Produsul artistic numit film ne copleșește cu o mulțime de impresii ce țin de context: ce actori joacă, despre ce este vorba, cine regizează, ce scor a obținut pe imdb, dacă a câștigat vreun premiu, cât a costat și cât a realizat la box-office, dacă este decent în limbaj sau în exprimare vizuală, dacă are „efecte tari”, ce fel de reacții a provocat în media, cum este trailer-ul, ce studiouri l-au produs etc. Anticiparea apariției unui film pe ecrane – și au fost unele așteptate cu mare interes în ultimii ani, cele din seria The Hobbit, Noah, Exodus: Gods and Kings, Star Wars, Avengers, Dark Knight fiind doar câteva exemple – este și ea parte a relației omului cu filmul, tot așa cum ceea ce se întâmplă duminică de duminică în serviciile de închinare, dar și în situațiile în care creștinul este provocat să-și mărturisească credința, este (sau ar trebui să fie) parte a relației creștinului cu revelația lui Dumnezeu prin Sfintele Scripturi.
Apoi, contactul direct cu mesajul unui film se face prin intermediul unei experiențe, cea a vizionării. Pentru că filmul operează, după cum ne spune Giles Deleuze, cu blocuri de imagine-timp, care se succed într-un ritm propriu, impus de autori, fără să-i dea răgaz spectatorului pentru o reflecție analitică asupra discursului, sistematizarea rezultatelor interpretării nu poate avea loc decât după vizionare. Intervine, astfel, un element surprinzător în ecuația hermeneutică, unul cu totul neobișnuit pentru pasionatul într-ale studiului biblic: apelul la memorie. Ca să poată emite o opinie despre un film, despre mesajul său sau despre rosturile unei scene anume în cadrul întregului omul trebuie să își aducă aminte, să reactualizeze și uneori chiar să retrăiască experiența produsă de scene ale filmului deja vizionat. Ne place sau nu, acest proces fragil, inexact și profund subiectiv stă la baza înțelegerii oricărui film.
Lucrurile sunt chiar mai complexe: o măsură considerabilă a mesajelor pe care filmele ni le transmit nu sunt directe (prin vocea unui narator sau a unui personaj, de pildă), ci indirecte. Înțelegem, datorită predicii personajului interpretat de Morgan Freeman, că a fi Dumnezeu nu e un lucru simplu și că oamenii pot ei înșiși să facă mai multe unii pentru alții (Bruce Almighty). Acesta este un mesaj cât se poate de direct. Mai dificil ne este să descifrăm ce a dorit Ridley Scott să ne transmită prin Exodus: Gods and Kings, în absența unor indicatoare inechivoce. Ne-ar fi foarte simplu, obișnuiți fiind să ne apropiem de textul poveștii, să ne focalizăm înțelegerea pe taxarea discrepanțelor dintre povestea relatată în film și istoria pe care o cunoaștem din cartea Exodului. Dar am rata mesajul filmului, care nu este unul religios, ci în primul rând politic. Filmul își propune să ne ofere o perspectivă a unuia dintre cele mai influente evenimente ale istoriei biblice, prin prisma problemelor actuale cu care omul se confruntă (conflictul israeliano-palestinian, relația dintre stat și autoritățile religioase în societatea modernă, locul voii lui Dumnezeu în dezbaterea publică etc). Privit astfel, el nu are cum să fie fidel Sfintelor Scripturi (de altfel, nici un film religios nu are această calitate). Eliberat de constrângeri ce depind strict de acuratețea unei citiri literare și literale, filmul poate facilita spectatorului o experiență aparte. Asupra ei voi reveni însă la finalul acestui articol.
Este important să avem în vedere și faptul că filmele pot să transmită mesaje simptomatice. Acestea sunt cele mai dificil de observat, pentru că ele sunt comunicate prin elemente de discurs non-verbale, fie de situație, fie de structură. Ele trebuie să fie prezente în suficient de multe filme pentru a fi recunoscute ca simptome ale unor mentalități socio-culturale ale timpului nostru. Câteva exemple de mesaje simptomatice din filme, dintr-o galerie inepuizabilă: omul religios este inferior liber-cugetătorului, instituțiile umane sunt întotdeauna predispuse la abuzuri asupra indivizilor, adevărul descătușează, sexul premarital este OK, e bine să faci ceea ce simți tu că e bine, religia ucide, familia este importantă, all you need is love, omul e mai bun decât Dumnezeu, ceea ce vezi în jurul tău nu este real, în final, cumva, totul va fi bine, fără Dumnezeu lumea asta nu are nici o noimă etc. Nu pun în discuție calitatea acestor mesaje; aici intervine provocarea pentru fiecare dintre noi să discernem binele de rău, adevărul de minciună, valorile creștine autentice de surogatele seculare. Iar un creștin care nu este în stare să deosebească aceste lucruri în filme, trădând astfel o alarmantă vulnerabilitate în fața ispitelor pe care i le ridică ecranul, nu este pregătit să facă față nici provocărilor din viața reală. De aceea, este posibil ca teama de filme a unor evanghelici să nu fie altceva, până la urmă, decât un simptom al unei anxietăți și mai grozave, cea produsă de oroarea pe care lumea acesta i-o provoacă pe toate planurile vieții.
( Exemple de filme care pot fi privite și ca mijloace de transmitere ale unor mesaje simptomatice, despre care am mai scris: Spotlight, Noah, Exodus: Gods and Kings, Crazy, Stoopid, Love, God Is Not Dead, Pleasantville)
În general, textul este menit să comunice realități, fapte, informații, stări, gânduri, idei. El este întotdeauna o oglindă a unei realități de un anume fel. Menirea filmului, în ciuda aparențelor, nu este și n-a fost niciodată aceea de a reproduce realitatea, ci de a o recrea. Nimic nu e în filme ca-n viața reală, nici dragostea, nici credința, nici speranța, nici faptele firii, nici apusurile de soare, nici săruturile, nimic. De aceea, poate, ne și plac atât, pentru ele că nu fac altceva decât să reconstruiască lumi pe care să ni le supună trăirii noastre. La fel ca-n această lume, și în fața celor cinematografice creștinul are de făcut alegeri, este provocat să înțeleagă relații nebănuite între obiecte și fapte ale existenței care poate că nu-i mai spuneau mare lucru în viața reală. Filmul este o ecuație a tainelor realității; cine vrea să îl înțeleagă cum se cuvine, trebuie să îl privească ca atare. Altfel, oricât de puține vom viziona, va fi prea mult pentru mințile noastre mult prea tributare literelor.
Succinta expunere de mai sus ne arată că nu e chiar atât de simplu „să te uiți la un film”. Atunci, cum să privim filmele? În finalul acestui episod al călătoriei noastră prin lumea cinemaului, vă propun o posibilă paradigmă.
Ce ziceți dacă am asemăna vizionarea unui film bun cu ținerea unui Sabat, așa cum a fost rânduit în vechime? Abraham Heschel ne amintește într-o cărticică de-a sa (The Sabbath: Its Meaning for Modern Man) de sensul poruncii divine cu privire la ziua a șaptea, care nu era o invitație la pasivitate, ci la o angajare în experiența eternității, pe drumul de la lumea creației – în care omul este dator să muncească, să își facă ”lucrul său” – la crearea lumii, acolo unde el participă activ la odihna creatoare a lui Dumnezeu. [1]
Sabatul nu este trândăveală, nu înseamnă „să nu faci nimic”, ci este o aventură a descoperirii realității ce transcende cotidianul, destinele noastre inodore, visele și iluziile cu care ne hrănim. E o împlinire bazată pe explorarea a ceea ce s-a întâmplat deja. De aceea, Sabatul este o împlinire a Creației, el este realitatea, iar restul săptămânii constituie doar o necesară altă lume. Filmele imită acest proces cosmogonic. Ele ne atrag atenția asupra lumii create și ne uimesc prin imagini care rearajează lucrurile într-un mod creativ. Prin excelență, Sabatul îi pune pe oameni în contact cu Creatorul, cu familia și cu lumea creată. Tot așa, filmul îi pune pe oameni în contact cu lumea, în moduri noi. În ambele situații, în ținerea timpului sabatic sau în vizionarea unui film, oamenii sunt legați unul de celălalt prin raportarea la experiența unei alte lumi. [2]
(va urma)
[1] Îl amintesc aici și pe Beni Fărăgău, tâlcuind într-o predică de-a sa porunca cu privire la Sabat: „Șase zile să faci lucrul tău, dar în a șaptea oprește-te și uită-te la ce face Domnul”
[2] După Brent Plate, Filmmaking and World making: Re-creating Time and Space in Myth and Film în Gregory J. Watkins, ed., Teaching Religion and Film (New York: Oxford University Press, 2008), 222-223.
dyo 